UE are de ales între război și pace și între SUA și China (2)

Distincția între puterile „hard” (războinice) și puterile „soft” (pacifiste) a fost făcută de ceva vreme. UE era cândva mândră de a fi o putere soft și nu pierdea nici un prilej pentru ca, mai ritos sau mai aluziv, să evidențieze diferența dintre acest tip de putere, pe care și-l asuma ca identitate proprie, de care era mândră și căreia îi prezicea un mare viitor în ordinea lumii, și SUA sau Rusia, definite ca puteri „hard”, de la un moment dat ambele decadente. Atuurile puterii „soft” îi permiteau UE să se proiecteze ca super jucător global emergent, alături de cealaltă superputere globală soft emergentă, China. Atunci când superputerile hard decadente ar fi ajuns, prin recul, la echilibru și ar fi reușit să oprească declinul, ele ar fi putut intra într-un sistem mondial multipolar, ca elemente de ajustare a echilibrului global având în centrul său tandemul euro-chinez. Puterile „hard” ar fi apărat ordinea globală cu instrumentele războiului; cele „soft” ar fi făcut-o cu cele ale păcii. Acesta era modelul ordinii pe care o dorea și la edificarea căruia era dispusă să pună umărul România, în anii 1990, când pornise, într-o atmosferă de entuziasm național (să nu uităm asta), pe drumul asocierii la NATO și al aderării la UE. Astăzi toată această concepție este răsturnată, fără a fi lăsat locul unei viziuni coerente și realiste noi.

SUA SAU CHINA: O FALSĂ DILEMĂ EUROPEANĂ

Cu aceste precizări, se poate reveni la ideea principală, potrivit căreia singura opțiune valabilă pentru UE este pacea, respectiv cea constând în asumarea identității de „putere soft”.

Retragerea SUA din Europa nu este un act de trădare, ci unul de eliberare. Războiul UE cu Rusia nu este un gest de autonomie strategică, ci unul de stupizenie strategică, asociat cu obediența strategică față de SUA. (În acest sens Președintele Biden a și afirmat că, în războiul din Ucraina, SUA și-a reluat rolul conducător al alianței euro-atlantice.) Insistența europenilor de a rămâne în război, pe când SUA negociază pacea, nu este un act de emancipare strategică în raporturile transatlantice, ci unul care vrea să acopere deruta și neputința europenilor prin mimarea militarismului american.

RomaniaTV

Călin Georgescu, ASASINAT în România!! Vestea NEAGRĂ a picat ca un trăsnet

Observatornews.ro

Şofer de BMW, dreptate cu ranga în parcarea unui mall din Timişoara. Atacul a fost suprins de camera de bord a rivalului

Ocupație, protecție sau alianță, prezența armatei americane sau angajamentul militar american în Europa nu pot continua atât timp cât Rusia nu mai este rivalul strategic al SUA și nu mai constituie amenințarea ideologică și militară la adresa lumii euro-atlantice care altădată era URSS, oricât s-ar strădui Macron, Starmer, Meloni, Merz, Tusk, von der Leyen, Kalas și alții din același aluat, să ne convingă de contrariul. În schimb „pacea americană” este contestată în cu totul alte părți ale lumii, iar resursele naturale ale puterii nu se găsesc în Europa occidentală (altminteri, regiunea cea mai săracă a lumii, a cărei bunăstare materială și spirituală este rezultatul secolelor de pradă a altor continente), ci în alte locuri unde se va consuma și competiția pentru controlul lor. De ce ar mai rămâne armata SUA în Europa, acolo unde europenii s-au învățat ca ocupantul american să suporte, de frica Rusiei (sovietice), grosul cheltuielilor aferente apărării lor?! Aflat într-o situație similară, Mihail Gorbaciov nu a greșit atunci când a decis să-i lase pe americani fără inamic și pe costisitorii sateliți est europeni ai URSS în plata Domnului… american.

NATO s-a creat, în primul rând, pentru a ține la pământ Germania, învinsă în cel de al Doilea Război Mondial, punând-o în imposibilitatea de a mai provoca o nouă conflagrație globală, și totodată pentru a lăsa Rusia (sovietică) la porțile Europei. Pentru asta, America trebuia să rămână în Europa și să se transforme în actor european. Anii au trecut. Germania a devenit prima putere economică a Europei, ceea ce i-a oferit și influența politică de prin rang în UE, încurajând-o să abandoneze statutul Germaniei europene pentru a se întoarce la vechiul ei proiect (elaborat inclusiv sub regimul nazist) al Europei germane; un fel de reconstituire a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Războiul din Ucraina i-a oferit și alibiul pentru reluarea înarmării, cu acordul foștilor săi rivali. Din perspectiva intereselor sale vitale, SUA ar face cea mai mare greșeală dacă ar rămâne să arbitreze acest proces.

Rusia nu are nici interese obiective, nici resurse materiale pentru a ataca cu succes NATO (ca atare sau prin membrii săi). Nici SUA nu are interesul de a se lupta cu Rusia pentru Germania, Franța, Italia etc.; cu atât mai mult cu cât războiul cu Rusia, pe care nu are potențial obiectiv și subiectiv spre a-l aborda de manieră totală, o împinge pe aceasta către alianța cu China, stimulând și dizidența Turciei, precum și aspirațiile la emancipare strategică a vechilor aliați asiatici ai Americii. Cu o datorie publică imensă, cu un deficit bugetar uriaș, cu un nivel de dezindustrializare primejdios, cu probleme sociale interne cronice, fără ca geografia să îi mai ofere vechile garanții de securitate, cât timp ar mai putea duce SUA un război pe toate fronturile imaginabile de pe harta lumii, doar de dragul imaginii de jandarm universal?!

Democrat sau oligarh, cu comportament prezidențial sau monarhic, coerent sau incoerent, rezonabil sau nerezonabil, consecvent sau ezitant, Președintele Trump simte perfect aceste realități și încearcă să le ofere un răspuns pornind de la zguduirea sistemului osificat care, ignorându-le și, de aceea, comportându-se cu frivolitatea senilă a imperiilor muribunde, riscă să transforme SUA dintr-o superputere decadentă, capabilă încă să negocieze cu superputerile emergente o nouă ordine globală postamericană convenabilă, într-o superputere eșuată. Nu este clar ce va pune în loc, dar este bine că a început demolarea a ceea ce nu mai corespunde vremurilor sau caută a ține vremea în loc.

De îndată ce SUA va înceta să fie actor european, pentru a reveni la doctrina Monroe și a-și revendica supremația exclusiv în emisfera vestică, intrând apoi în negocieri cu puterile globale noi și reabilitate pentru partajarea influenței în Asia și Africa, porțile Europei (politice) vor rămâne descuiate în fața Rusiei. Cum poate reacționa această Europă?

Ea va avea de ales între război și pace; între instrumentele războiului și armele păcii. După cum spunea Marx, când istoria se repetă, ceea ce mai întâi a fost tragedie a doua oară este comedie. În speță, dacă în trecut războaiele dintre puterile europene au adus tragedia unei conflagrații mondiale, acum un asemenea război ar fi, din perspectivă universală, de râsul lumii. Von der Leyen, Macron, Starmer, Meloni sau Merz pot provoca războiul, dar nu pot fi lideri de război decât în visele lor ero(t)ice. Chiar dacă rușii au un foarte dezvoltat simț al umorului, nu cred că se vor distribui într-un asemenea rol, atât timp cât țin în mână atuul parteneriatului fără limite cu China, pe cel de actor principal al BRICS, de fondator a Organizației de Cooperare de la Shanghai etc. Mai degrabă vor prefera reluarea confruntării cu vechiul rival american, dar pe scena nouă indo-pacifică, acolo unde deja dețin, împreună cu aliații lor, o anumită superioritate.

Rusia va avea, însă, probabil interesul de a angrena o UE, tentată să devină, în absența SUA, „putere hard”, așa cum îndeamnă neîncetat, cu nostalgia Europei napoleoniene, Franța macroniană, într-o cursă a înarmărilor care să o secătuiască de singura putere aptă a o aduce în postura de actor global: puterea economică. Fără o atare putere UE va rămâne, după expresia lu Henry Kissinger, doar un muzeu de istorie. Ca putere militară, UE, chiar și fără sprijinul SUA, nu are a se teme de vreo agresiune a Rusiei, dar nu are cum juca rolul de putere globală decât sub conducerea Rusiei.

Iată de ce, UE nu deține decât posibilitatea de a alege pacea. În prezent, aceasta înseamnă pacea cu Rusia, negociată nu neapărat împreună cu SUA, dar în paralel cu negocieri de pace purtate cu… SUA. Ca „putere soft” prin excelență, esență și vocație, UE nu are ce căuta în războiul din Ucraina, care este în realitate un război între Occidentul euro-atlantic colectiv și Rusia, dorit și provocat de cel dintâi, după cum bine se vede azi. Iată de ce sprijinul militar pentru Ucraina, care înseamnă, de fapt, punerea pe butuci a statului ucrainean prin depopulare masivă, dezastru economic și amputare teritorială, trebuie să înceteze, liderii europeni fiind obligați să admită că, în stadiul actual al confruntării, opțiunea nu este între victorie și capitulare, ci între capitularea negociată a Ucrainei și capitularea ei necondiționată. Perspectivele oferite Rusiei, ca „putere hard”, de UE, ca „putere soft”, mizând pe atuul complementarității lor, ar fi tocmai argumentul pentru obținerea unor condiții de pace rezonabile din punctul de vedere al viitorului stat ucrainean autodeterminat pe criteriul național, ca stat neutru cu garanții de securitate internaționale ferme și eficiente.

În caz contrar, din punct de vedere geostrategic, UE va fi ori o țară a nimănui prinsă între frontul anglo-american și cel ruso-asiatic, ori o nucă uscată prinsă în cleștele ruso-american (în curs de asamblare prin dialogul Trump-Putin); dacă nu cumva Europa se va transforma din protectorat american în protectorat rusesc.

Pe aceeași linie de raționament, ca „putere soft cu dinți” (adică având o politică de apărare comună, capacități de înarmare comune și state membre consolidate din punctul de vedere al puterii militare), dar și ca vecin al Rusiei, UE are ca singură opțiune realistă parteneriatul strategic dezideologizat cu China. Un asemenea parteneriat ar încuraja și China să rămână o „putere soft”, realizându-se astfel un tandem al puterilor soft cu relevanță globală, în echilibru cu vechile puteri „hard”, SUA și Rusia, incluse într-o ordine mondială nouă bazată pe principiul asigurării păcii prin dezvoltare economico-socială, la rândul ei realizabilă prin strategia proiectelor comune izvorâte din solidaritatea intereselor și exploatarea în comun a resurselor critice.

Desigur, orice parteneriat economic transatlantic este binevenit. După cum și o anumită coordonare strategică între Europa și SUA s-ar cere menținută, în condițiile autonomiei strategice a părților. Aceasta, însă, în limitele parteneriatului comprehensiv cu China. Un parteneriat în care și Beijingul este obiectiv interesat pentru a-și asigura echilibrul de putere atât cu aliații (consolidând astfel cooperarea lor pașnică) cât și cu adversarii (garantând astfel coexistența lor pașnică). La urma urmelor, Europa este o peninsulă a Asiei.

Sub asaltul noului protecționism american, adus la rangul unui adevărat război comercial mondial (în care Rusia, semnificativ, se bucură de un tratament mai favorabil decât UE și China), deschiderea reciprocă a piețelor europeană și chineză, ridicarea reciprocă a obstacolelor legale, politice și ideologice din calea liberei circulații a capitalurilor, bunurilor și serviciilor, liberalizarea politicilor în domeniul investițiilor, asocierea în realizarea marelui proiect infrastructural care sub denumirea „Inițiativa drumului și coridorului”, urmărește reactualizarea „Drumului mătăsii”, toate reglementate prin tratate cu valabilitate pe termen lung, ar crea o adevărată concentrare de putere economică imposibil de ignorat de vreun actor global sau regional. De viziunea geopolitică a acestui tandem ar depinde, dacă nu total, cel puțin în foarte mare măsură, modelul securității globale și configurația viitoarei ordini mondiale.

„Când China se va ridica, lumea va tremura” – spunea Împăratul Napoleon, înaintașul Președintelui Macron. Dacă vor face în așa fel încât China să se ridice umăr la umăr cu UE, iar nu împotriva Occidentului euro-atlantic, și nu doar umăr la umăr cu Rusia, europenii nu vor avea de ce să tremure – nici de frica războiului nici de frica foamei. Numai așa UE își va fi îndeplinit menirea și numai așa ea își va putea apăra valorile; adică își va putea conserva modul său specific de a trăi, a gândi și a produce valori universale.

P.S. În anii 2009-2011, în calitate de vicepreședinte pentru politica europeană externă, de securitate și apărare, al Grupului S&D din Parlamentul European, am elaborat două documente de poziție referitoare la strategia relațiilor UE cu Rusia și respectiv cu China. Documentele au fost discutate și adoptate la nivelul grupului parlamentar amintit și remise Înaltului Reprezentant UE / Prim Vicepreședinte al Comisiei Europene pentru politica externă și de securitate. Politica actuală a UE, atât față de Rusia cât și față de China, care ne-a adus în pragul celui de la Treilea Război Mondial, este în totală contradicție cu strategia propusă atunci de mine și susținută de un număr important al colegilor mei. Întoarcerea la acea strategie este azi nu numai recomandabilă, ci și indispensabilă.