„Two drifters, off to see the world” – Audrey Hepburn, magia unui film și sunetul unei chitare acustice

A fost odată un oraș care nu dormea niciodată. Și o fată care visa tot timpul.
Așa începe povestea „Breakfast at Tiffany’s” – nu a unui film, ci a unei narațiuni moderne emergente presărată cu aventuri mundane care mai de care mai amuzante, ironice, dramatice și triste. Astfel, acest mic dejun cinematografic din anii ‘60 nu este doar un simplu clasic hollywoodian, ci o reverie cu rochii negre, perle și doruri pe care nu le reda în cuvinte.

Unele filme nu se uită. Te urmăresc. Ca o adiere ușoară care îți rămâne pe piele, ca un parfum pe care nu-l mai regăsești, dar de care ți-e mereu dor.
Așa e și cu Holly Golightly. Așa e și cu Audrey.

RomaniaTV

A murit Ciprian Pian. Fratele lui Emi și al lui Grațian Pian, a decedat în închisoare în condiții suspecte

Observatornews.ro

Românul care a ucis două femei în Italia i-a şocat şi pe deţinuţii din penitenciar. De ce a fost desfigurat

Și undeva, într-un colț de ecran și de lume, se aude:
„Two drifters, off to see the world…”
Iar totul se oprește.

Cuprins:

O dimineață, o vitrină, o rochie.

„We’re after the same rainbow’s end” – Visători într-un oraș care aleargă

„My huckleberry friend” – O fată, o chitară, și o tăcere care spune tot

„Moon River, wider than a mile…”

„There’s such a lot of world to see” – Ce vrea, de fapt, Holly?

„Two drifters…” – De ce ne rămâne filmul ăsta în inimă

Un final fără punct

O dimineață, o vitrină, o rochie.

Imaginează-ți un taxi galben care se strecoară printre umbrele lungi ale zorilor. Coboară o siluetă în negru, cu o cafea aburindă într-o mână și un croissant în cealaltă. În fața magazinului Tiffany, o vitrină devine un altar al promisiunilor și visurilor mărețe, iar Audrey – o preoteasă a eleganței urbane – își începe ritualul.

Trecând de acest cadru simplist, devenit iconic, de eleganța și grația lui Hepburn, „Breakfast at Tiffany’s” a însemnat pentru universul filmelor anilor ‘60 un  început al unei lumi. Rochia Givenchy, perlele, ochelarii imenși – toate sunt acolo. Cu toate acestea, istoria unei povești de iubire imposibile e mai mult de atât. E un moment de reverie. În genere, este vorba despre femeia modernă, singură, fermecătoare, plutind între vis și realitate într-o lume care se dorea a fi un patriarhat emasculat pentru totdeauna.

„We’re after the same rainbow’s end” – Visători într-un oraș care aleargă

New York-ul anilor ’60 e un animal cu suflet dublu. Lux și mizerie, jazz și tăcere, vis și dezamăgire. În mijlocul lui, Holly Golightly plutește. Nu merge – alunecă, ca și cum ar dansa pe o melodie doar de ea știută.

Își bea cafeaua dintr-un pahar de hârtie, dar poartă perle ca și cum ar fi născută cu ele. Trăiește între petreceri extravagante și singurătăți adânci.
Are o pisică fără nume, un apartament aproape gol și un trecut pe care-l poartă în poșetă, ascuns sub ruj și zâmbete largi.

Holly nu e doar un personaj – e o metaforă. Pentru toți cei care fug de ceva și speră la altceva. Pentru  aceia dintre noi care nu și-au găsit încă locul, dar știu că există un „undeva” ancorat într-un capăt de lume îndepărtat și nedescoperit până acum.

„My huckleberry friend” – O fată, o chitară, și o tăcere care spune tot

Și apoi vine momentul. Cel care face din „Breakfast at Tiffany’s” o poezie filmată. E noapte. Orașul tace.

Pe pervazul unui apartament modest, o fată stă cu o chitară în brațe. Nu pare să cânte pentru cineva. Poate nici măcar pentru ea. Ci pentru ceva dinlăuntrul ei – un dor vechi, un vis care nu a fost rostit până acum cu voce tare.

„Moon River, wider than a mile…”

Vocea-i tremurândă abia că atinge aerul, ca o respirație caldă într-o dimineață rece. Paul Varjak o ascultă în tăcere, din apartamentul de vizavi. Și nu spune nimic. Nici nu trebuie.

Pentru câteva clipe, tot orașul dispare. Doar cântecul rămâne – o mărturisire șoptită, o promisiune de libertate.

Nu e nevoie de o orchestră pentru aceste două suflete chinuite de sentimentul neapartenenței într-un plan transcendent. Doar de o chitară acustică, un sunet cald și lemnos, așa cum găsești poate într-un colț discret de pe mcmusic.ro. Atât. Și e de ajuns să-ți tremure sufletul închipuindu-te în acest univers înviat de coloana sonoră nemuritoare a lui Henry Mancini.

„There’s such a lot of world to see” – Ce vrea, de fapt, Holly?

Nu, Holly nu vrea o casă albă cu gard. Nu vrea să fie prinsă într-un vis care nu-i aparține. Libertatea, pentru ea, nu e doar un cuvânt – e o formă de supraviețuire.

Dar poate că, în seara aceea, pe pervaz, cu pisica în brațe și cu muzica în aer, și-a dat voie să se oprească. Să nu mai fugă. Să viseze altfel.

Poate că, asemeni lui Holly, nu ne dorim neapărat pe cineva care să ne țină în loc. Ci pe cineva care să vrea să alerge cu noi. Să ne țină de mână, nu de picior. De acel cineva care să ne încurajeze eul creator și să ne perfecționeze condiția umană. 

„Two drifters…” – De ce ne rămâne filmul ăsta în inimă

„Breakfast at Tiffany’s” nu e o poveste de dragoste. E o poveste despre căutare. Despre identitate. Despre felul în care ne construim o fațadă și sperăm că cineva va vedea dincolo de ea.

Judecând parcursul său actoricesc, Audrey n-a fost doar un personaj hollywoodian. Iar Holly, reprezintă literalmente o fărâmă ascunsă în fiecare dintre noi – atunci când privim pe fereastră și ne întrebăm dacă, undeva, ne așteaptă un „acasă”.

Și poate că de-asta ne rămâne „Moon River” în suflet. Pentru că e despre rătăcitori. Despre visători. Despre cei care nu se tem să se piardă în inconștient, pentru a se regăsi.

Un final fără punct

Nu putem preconiza dacă Holly și Paul au rămas împreună după încheierea filmului. Dintr-o perspectivă narativă, Capote ar fi afirmat că nu. Însă, filmul ne lasă să credem da. Dar, poate, acest detaliu nu e la fel de important precum experiența per totală a variantei cinematografice.

Importantă e tăcerea care vine după film. Senzația că ai văzut ceva ce nu se poate povesti, doar simți.
E dorul angrenat sentimentului unei dimineți petrecute fără grabă. De o melodie pe care o recunoști, dar nu știi când ai învățat-o. De un râu imaginar de pe lună, care curge prin visele tale.

În final, poate că fiecare dintre noi are un Moon River personal. Un loc sau un sunet care ne face să ne simțim întregi. Chiar dacă nu ne-am găsit încă locul.

Și poate că, într-o zi, ne vom așeza și noi pe pervaz, cu o chitară în brațe, și vom cânta ce n-am știut să spunem niciodată.

Fotografie de Stephen Niemeier pe Pexels.com