Teorii incredibile despre lumea de apoi. Perspectivele marilor gânditori ai umanității

Unicul lucru cert în viață este moartea. De la primele teorii incredibile despre viața de apoi din Antichitate, și până la obsesia pentru conceptul de moarte din Evul Mediu și viziunile controversate ale unor autori moderni, filozofia morții a luat diverse forme de-a lungul istoriei noastre. Vom examina în continuare câteva dintre cele mai interesante perspective filozofice asupra morții.

Puține sunt lucrurile pe care le putem ști cu certitudine în timpul călătoriei noastre prin viață, și ironic, unul dintre acestea este că, în cele din urmă, viața noastră se va încheia. Deși nu cunoaștem nimic despre ce se întâmplă înainte de a ne naște sau după ce murim, moartea reprezintă o destinație inevitabilă pentru fiecare ființă umană, putând fi percepută fie ca o certitudine eliberatoare, fie ca o amenințare iminentă, în funcție de perspectiva fiecăruia.

Stirile PROTV

Situație fără precedent în România. Meteorologii au emis Cod roșu de căldură excesivă. Cât de cald va fi în zilele următoare

RomaniaTV

S-a aflat marele secret. Ce face Monica Bîrlădeanu în casă pentru dr. Gheorghiţă

Ar fi rezonabil să presupunem că fiecare individ care a pășit pe această planetă a reflectat asupra propriei sale mortalități, la fel cum au făcut și marii gânditori ai umanității. Mulți filozofi au elaborat teorii extinse despre această temă. Unele dintre aceste perspective sunt esențiale pentru înțelegerea evoluției intelectuale a civilizației occidentale, în timp ce altele pot oferi o viziune mai clară asupra unor perioade deosebit de importante din istorie.

Teorii incredibile. Socrate și nemurirea sufletului

Socrate este considerat unul dintre cei mai importanți filozofi, care a abordat ramuri diverse ale filozofiei, precum etica și metafizica. Contribuțiile sale variază de la reconcilierea unor linii divergente de gândire, așa cum se observă în întâlnirea sa cu Heraclit și Parmenide, prezentată de Platon în opera sa celebră „Sofistul”, până la metoda însăși utilizată într-un dialog filozofic, și anume metoda socratică.

Filozofia lui Socrate a fost revoluționară la vremea sa. Din nefericire, acest lucru a dus la condamnarea lui Socrate de către autoritățile din Atena la moarte, acuzat că a fost vinovat de „a nu recunoaște zeii pe care îi recunoaște orașul” și „a introduce noi zeități”, ambele considerate abateri grave. Socrate a acceptat sentința fără plângeri, crezând că comportamentul său în viață a fost în conformitate cu noțiunea valorilor morale universale, și că sufletul uman este nemuritor.

Nemurirea sufletului este un aspect important al filozofiei socratice și punctul central al viziunilor sale despre moarte. Potrivit lui Socrate, nemurirea poate fi demonstrată prin argumente bazate pe existența ciclului vieții, principiul amintirii și divinitate. În natură, putem observa clar că viața apare din moarte și descompunere – ceea ce numim ciclul vieții – și ne gândim că la fel trebuie să fie și în cazul sufletului, care supraviețuiește morții fizice și revine la viață sub o nouă formă.

Noțiunea de suflet nemuritor ne conduce spre principiul amintirii, care constă în faptul că oamenii își amintesc și știu lucruri pe care nu le-au experimentat niciodată sau nu li s-au predat. Socrate credea că sufletele noastre trebuie să fi învățat aceste concepte în vieți anterioare. În plus, simțim o conexiune cu divinul și zeii, lucruri care nu pot fi percepute de simțurile de bază, așa că trebuie să avem ceva divin în sufletele noastre, iar divinul este, desigur, nemuritor.

Socrate insistă că, în timp ce viața noastră trebuie să fie prețuită ca dar din partea zeilor (ceea ce înseamnă că sinuciderea este greșită), moartea nu este un lucru rău de care ar trebui să ne temem. Dacă îți trăiești viața ca o persoană morală, sufletul tău ar trebui să fie în echilibru, iar moartea este pur și simplu modul natural de eliberare a sufletului, pentru a-l ghida către adevărurile și virtuțile eterne. Moartea este văzută de Socrate ca eliberarea sufletului, motiv pentru care ar trebui abordată cu seninătate, atât timp cât știi că ți-ai trăit viața în cel mai bun mod posibil. Perspectiva socratică asupra morții este o modalitate frumoasă de a privi sfârșitul vieților noastre și servește nu doar ca perspectivă care ajută la stăpânirea fricii de moarte, ci și ca o motivație pentru a trăi vieți virtuoase, juste și morale.

Friedrich Nietzsche și liberul arbitru

Friedrich Nietzsche este cunoscut pentru viziunile sale subversive și controversate în majoritatea ramurilor filozofiei, fiind unul dintre cei mai populari filozofi. El este unul dintre precursorii Existențialismului, la fel ca Kierkegaard, dar a urmat o cale complet diferită față de filozoful danez.
Scopul lucrării lui Nietzsche este clar definit: să conteste și să expună fiecare mit și iluzie care încurcă înțelegerea asupra vieții și să permită oamenilor să trăiască în confort. Potrivit filozofului, scopul nostru ca oameni ar trebui să fie să atingem o stare de libertate totală care să ne permită să definim propriile noastre valori, principii și obiective în viață.

Nietzsche susține că, la fel cum trebuie să avem libertatea de a ne defini obiectivele, ar trebui să avem și libertatea de a ne defini propria moarte. Moartea nu ar trebui să fie nici un destin iminent, nici o eliberare finală, ci un act de liber arbitru. O persoană care și-a atins libertatea și, astfel, și-a definit propriile obiective, ar trebui să își poată revendica moartea, și să nu piardă timpul în această lume în cazul în care a ajuns la concluzia că misiunea sa a fost îndeplinită.

Filozofia lui Friedrich Nietzsche în ceea ce privește moartea a stârnit multe controverse, deoarece încurajează într-un fel sinuciderea. Cu toate acestea, Nietzsche nu pretinde niciodată că ar trebui să folosim sinuciderea că pe un mijloc de a scăpa de viață sau de problemele pe care le întâmpinăm. În schimb, el insistă că ar trebui să trăim o viață împlinită conform viziunii noastre asupra lumii și că moartea nu ar trebui să ne fie impusă. Filozofia lui Nietzsche ne arată că avem puterea de a înfrunta moartea și de a o face parte a succesului nostru în viață.

René Descartes și glanda pineală

René Descartes este considerat părintele filozofiei moderne, marcând ultimii ani ai erei medievale și nașterea epocii moderne. Descartes este un autor care nu a schimbat doar multe paradigme ale tradiției filozofice, ci și ale modului de gândire occidental în ansamblu, lucrând în discipline variate precum matematica, fizica, geometria, cosmologia și multe altele.

Printre aceste schimbări de paradigmă au fost conceptele sale inovative despre moarte și sufletul uman. Încă din Antichitate, se înțelegea că trupul și sufletul constau în două părți ale aceleiași entități, iar sufletul servește atât ca motor al funcțiilor noastre fiziologice, animându-ne corpul din interior, cât și ca o conștiința proprie, responsabilă pentru înțelegerea lumii și a propriului sine. Descartes a pus la îndoială această noțiune, susținând că trupul și sufletul sunt entități separate care doar interacționează între ele. Sufletul nemuritor persistă ca o conștiință după încheierea funcțiilor noastre fiziologice, deoarece existența după moarte nu ar avea sens fără o minte care să conștientizeze o astfel de existență.

Trecând de la conceptul de suflet la înțelegerea morții, teoria stabilită până în acel moment desemna că moartea constă în descompunerea corpului fizic și plecarea sufletului în lumea de apoi. Cu toate acestea, cum poate fi determinat momentul exact al deconectării dintre trup și suflet? Descartes a fost primul autor care a stabilit conceptul de moarte cerebrală, susținând că punctul de interacțiune dintre trup și suflet rezidă în glanda pineală, care se află în creierul nostru. Lucrarea lui Descartes în ceea ce privește subiectul morții a fost extrem de impactantă prin teoriile sale incredibile, servind ca un pod între filozofia medievală și cea modernă, și pregătind terenul pentru dezvoltările științifice extrem de importante în domeniile anatomiei și medicinei.