Sociologul Virgil Leițoiu, despre parcurgerea on-line a publicațiilor BCU și redescoperirea fenomenului cultural și jurnalistic

Sociologul Virgil Leițoiu a realizat un material cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. O dată început efortul de digitalizare a cărților, revistelor și ziarelor din foarte vasta colecție a BCU s-a deschis o nouă și fascinantă oportunitate: parcurgerea on-line a acestor publicații și redescoperirea fenomenului cultural și jurnalistic din sec XIX și începutul sec XX.

„În acest context am descoperit „Revista Generală a Învățământului” fondată de Spiru C. Haret (15.02.1851 – 17.12.1912), în luna mai 1905. Acesta a fost unul dintre oamenii de cultură care a contribuit decisiv în formarea și modernizarea învățământului românesc de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Prin deciziile sale a determinat sporirea localurilor de școală: între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 de școli, dintre care 1.980 cât timp Haret a fost ministru.

Stirile PROTV

The Guardian: Alegătorii din România sunt furioşi. Ce urmează după victoria şocantă a ultranaţionalistului în primul tur

RomaniaTV

BOMBĂ ȘOC! Cine e BOGPR, misteriosul afacerist care a FINANȚAT campania lui Călin Georgescu

În această revistă, nr. 4 din martie 1924 (anul XII), găsim un articol intitulat „Școala viitoare a naționalismului” semnat de Constantin Rădulescu-Motru. Acesta este la rândul să unul dintre titanii culturii românești, filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 – 1941, C. Rădulescu-Motru a fost o personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX.

Iată cum își începe acesta materialul din revistă pentru a contextualiza abordarea foarte interesantă a noțiunii de „naționalism”: „Războiul, care ne-a dat întregirea neamului, deschide şi pentru cultivarea naţionalismului nostru, în şcoală, un orizont nou. Naționalismul nostru, din-nainte de război, avea în chip făţiş caracterul iredentist. Închis într-un orizont frînturat şi care nu corespundea idealului, el avea tendința gestului gata să isbucnească: întocmai ca flacăra focului, avea o ţintă, dar nu avea >. Naţionalismul nostru, de după război, va trebui să fie altfel. Orizontul s-a împlinit; gestul a fost încununat de biruință. Iredentismului revoluţionar trebue să-i urmeze o activitate de consolidare, paşnică şi ordonată. Naţionalismul de măine este un naționalism conservator, în frumosul înţeles al cuvântului.”

Reașezând conceptual „naționalismul” autorul reușește chiar din primele fraze să tempereze avântul revoluționar al epocii postbelice și în același timp să ofere un fundament mult mai solid pentru necesitatea educației tinerei generații în folosul României ca stat național. Prin această reașezare conceptuală este subliniată și o nouă datorie a tânărului stat Român și anume aceea de a oferi un spațiu cultural tuturor celor care au fost integrați politic și administrativ în această nouă structură, foarte complexă din acest punct de vedere.

Continuăm să parcurgem ideea pe cât de revoluționară atunci pe atât de actuală acum: „Portul, drapelul, cocarda, răspândirea imaginilor cartografice, chipurile fruntașilor neamului, protestările publice și memorandele, aniversările și publicarea statisticilor de tot felul, etc. Sunt mijloace încercate pentru evocarea și întărirea sentimentului național și pe care școala cu ușurință le poate întrebuința. Mijloacele acestea externe sunt chiar așa de ușor de întrebuințat că le întâlnim la noi puse la cale și în afară de conducerea omului de școală, în viața publică, și mai ales îm acea politică.”

Este surprinzător din perspectivă culturală, în primul rând, modul în care abordarea de acum un secol a redevenit foarte actuală prin ceea ce se întâmplă pe scena politică românească din prezent, prin modul în care este utilizat acum naționalismul dar și prin absența unei educații de acest fel în învățământul de azi.

Ar fi inutil să mai subliniez faptul că în articolul care se întinde pe nu mai puțin cinci pagini de revistă C. Rădulescu-Motru pictează din cuvinte bine meșteșugite un tablou excepțional al rolului cunoașterii istoriei și a înțelegerii naționalismului pentru chiar progresul statului Român: „Tradiția nu înseamnă renunțarea la critică și la progres, ci înseamnă înaintare sigură sub controlul experienții. Numai din ignoranță se poate vorbi de tradiție, ca de o încremenire a spiritului în forme hieratice”.

În final autorul formulează, nu neapărat, o concluzie cât mai ales un punct de plecare pentru foarte necesara reformă ideologică și conceptuală a educației din România: „Școala viitoare va avea așa dar să ferească generațiile tinere ale poporului nostru de împrăștierea muncii pe tot felul de drumuri neumblate. Fixându-le atenția asupra tradițiilor, ea va spori în ele simțul răspunderii.” Pentru noi ar trebui să fie evident că acum în 2024, avem nevoie în educația românească de o abordare cel puțin similară dacă nu chiar identică cu cea descrisă și argumentată de C. Rădulescu-Motru în 1924, întrebarea este dacă cei care sunt acum la cârma educației vor reuși să vadă această evidență și mai ales să aplice atât de necesara reformă”, a transmis sociologul Virgil Leițoiu.

Întregul articol poate fi găsit în biblioteca digitală la capitolul „Publicații periodice”, secțiunea „Reviste” respectiv „Revista Generală a Învățământului” anii 1923 – 1924 AICI!