Sociologul Mirel Palada: „Mamelor, lăsați-vă copiii să se julească în genunchi”

România face parte dintr-un complex de culturi caracterizat, printre altele, prin evitarea riscului (folosesc în continuare termenul de “cultură” în sensul său antropologic, și nu artistico-intelectual).

Pe scurt: multe ni se trag de la cocoloșeală. De la corcoleală. De la răsfăț. De la prea mult tanti Mița și Mamițica.

Să vă explic.

Mamele române, întocmai ca și mamele turcești, italiene sau cele indiene, sînt supra-protective. Sufocant de protective. Ele știu întotdeauna mai bine. „Pune-ți căciula, că e frig afară!” „Vezi că te trage curentul!”. Nu dau și alte exemple, că ne apucă vara.

Stirile PROTV

Care ar fi cauza prăbușirii avionului sud-coreean cu 181 de persoane la bord. Martorii spun că au auzit o explozie puternică

RomaniaTV

Voucher de Revelion! Ce trebuie să faci ca să ai cardul plin în câteva ore

Copiii români, ca și copiii italieni, turci sau indieni, sînt rezultatul acțiunii mamelor lor. Trec de copilărie. Le vine maturitatea. Și de fapt nu se maturizează. Nu devin autonomi. În capul lor rămîn aceiași copii care au nevoie să le spună mama, mamițica și tantimița cînd să-și pună căciula în cap. Ca în The Wall, acest mare curs de științe politice aplicate:

Mother do you think they’ll try to break my balls Ooooh aah, Mother should I build a wall

Avem nevoie inconștient s-o întrebăm pe mamițica din cap. Mamițica se transformă în nevoia de Tătuca. De cineva din afară care știe mai bine, ne guvernează viața, ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să lucrăm, unde să ne angajăm, unde să primim repartiție, cu cine să ne căsătorim, unde să o băgăm, de cîte ori trebuie scoasă și scuturată.

Minimizarea riscului. Să gîndească alții pentru noi. Să fie bine, să nu fie rău. Cine nu muncește, nu greșește.

Castrarea voinței. A autonomiei. Deci statul maximal, căci dacă ai o societate care nu-și asumă riscuri, inclusiv economice, căci ăsta e capitalismul, o activitate de asumare controlată a riscului pentru producerea de plus-valoare, apăi se cheamă că spațiul acela de activitate trebuie umplut de cineva, căci știm că realitatea are oroare de vid.

Și acel cineva se cheamă stat maximal. Se cheamă comuniștii. Se cheamă Securitatea. Mai nou, se cheamă Statul paralel și Sistemul. Ăia care știu ei mai bine. Generalii. Oamenii luminați și foarte perfecți care trag sforile, decid politici, construiesc și distrug lideri care ei de fapt nu sînt lideri, sînt doar niște bieți oameni de paie.

Plîngem după omul puternic, providențial, căci n-avem suficient de oase tari încît să stăm pe picioarele noastre. Avem oase cartilaginoase, social vorbind.

Evident că vorbesc la modul general, poate ușor stereotipic. Oamenii mari și geniali din științele sociale ne-au învățat însă că folosirea tipurilor ideale e puternică, ilustrativă. Na, că și eu am oasele creierului moi și fac apel la iluștrii oameni puternici, de data asta la Weber, pentru legitimare.

Da, e o afirmație stereotipă. Dar are un puternic sîmbure de adevăr în ea. Felul corcolit și supra-protejat în care sîntem crescuți în copilărie, cînd ni se înăbușă apetența pentru descoperire, explorare și risc, ne afectează tot restul vieții, ne leagă niște pietre de moară simbolice pe care pe urmă le tîrîm tot restul vieții.

Iar cei care cresc mai liberi și au mame mai puțin sufocante și îndrăznesc, uite-i că și-au luat viața în mîini și au plecat în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, sătui de atîta stat maximal, care se bagă în viețile lor cum se băga Mamița și tanti Mița pe vremuri în copilăria lor.

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu mai stricați copiii la cap spunîndu-le în fiecare secundă ce să facă. Lăsați-i să umble cu capul gol. Lăsați-i să-și spargă capul. Lăsați-i să se joace în noroi și să umble cu cine vor ei.

Unii vor da rasol pe seama acestui comportament riscant. Dar cine scapă, va deveni om mare și va fi și el un pui de englez și de viking, oameni de-ăia mari și liberi care au plecat să stăpînească lumea, nu să stea lipiți de fusta mamei o viață întreagă.