La 90 de ani de la moartea sa, numele lui Panait Istrati rămâne sinonim cu sinceritatea, pasiunea și curajul în literatură. A fost una dintre cele mai vibrante și neconvenționale voci pe care România le-a dat lumii, iar pierderea lui nu poate fi măsurată doar în pagini scrise sau recunoaștere internațională.
Românii susțin că este o absență care încă doare, o lipsă care vorbește despre cât de rar apar astfel de spirite — vii, autentice, imposibil de îmblânzit.
Destinul unui autodidact: din Brăila, pe hărțile lumii
Născut la 10 august 1884, în Brăila, Panait Istrati a avut o copilărie dură, marcată de lipsuri și de muncă grea. Fiu al unei spălătorese și al unui presupus contrabandist grec, și-a început viața de jos — ca băiat de prăvălie, zugrav sau vânzător la colț de stradă. Dar tânărul Panait visa cu ochii larg deschiși și scria cu o sinceritate care sfida convențiile vremii. Nu a fost un om al teoriei, ci al trăirii intense.
Cu o sete de cunoaștere și un spirit liber, și-a părăsit orașul natal și a pornit în lume — Egipt, Elveția, Franța — purtat nu de vreo carieră planificată, ci de o nevoie viscerală de a înțelege viața. În această călătorie a întâlnit, indirect, norocul: o corespondență cu Romain Rolland, laureat Nobel și figură influentă a culturii europene, i-a deschis ușa către lumea literară franceză.
Sub îndrumarea lui Rolland, Istrati debutează fulminant în 1924 cu Kyra Kyralina, în paginile revistei Europe. Succesul a fost imediat. Au urmat Codin, Moș Anghel, Ciulinii Bărăganului — toate unite sub umbrela Povestirilor lui Adrian Zografi, alter ego-ul său literar.
Istrati a scris în franceză, dar și-a tradus și reinterpretat multe texte în română. Temele lui? Marginalii, muncitorii, vagabonzii, visătorii care trăiesc la limita societății, dar cu o intensitate ce arde. Personajele lui nu sunt modele sociale, ci oameni reali, imperfecti, dar vii. Tocmai acest umanism, amestecat cu revoltă și tandrețe, l-a făcut unic.
90 de ani de la moartea lui Panait Istrati!
În 1929, atras de ideea unei societăți egalitare, Istrati vizitează Uniunea Sovietică. Însă, ce găsește acolo nu este utopia promisă, ci o realitate dureroasă: teroare, cenzură, frică. Curajos și onest până la capăt, publică volumul Spre cealaltă flacără – Mărturisire pentru învinși, în care denunță abuzurile sistemului sovietic. Era o poziție rară și periculoasă pentru acea vreme, când mulți intelectuali europeni încă idealizau regimul de la Moscova.
Această alegere îi aduce excluderea din cercurile literare de stânga, critici dure și o marginalizare profundă. Dar Istrati nu a regretat. El nu a scris pentru aplauze. A scris pentru adevăr.
Panait Istrati s-a stins din viață pe 16 aprilie 1935, la doar 51 de ani, într-un sanatoriu din București. Răpus de boală, dar neînfrânt în spirit, a lăsat în urmă o operă care respiră viață, durere și lumină. Criticul Șerban Cioculescu l-a descris perfect: „un om viu, un om adevărat, un autentic” — o raritate într-un secol din ce în ce mai fals.
Astăzi, Panait Istrati este redescoperit și reevaluat. Într-o epocă dominată de imagine și ambalaj, vocea lui sinceră și neînfricată devine din nou relevantă. El nu a fost doar un scriitor român celebru în Franța, ci o conștiință literară europeană.