Povestea fascinanta a Barajului de la Vidraru! Tragica legenda a oamenilor de la Cumpana

Sub milioanele de metri cubi de apa ai lacului Vidraru, care, in 1965, scufundau o intreaga enclava a comunei argesene Arefu, sta povestea fascinanta a unei comunitati cat se poate de reale, care duduia candva de viata. Legendele locale vorbesc de oameni ce-au pierit sub ape si cruci de cimitir ce ies, din cand in cand, la suprafata. Martorii acelor vremuri stiu exact ce ascunde lacul in adancurile sale.

Tragica legenda a oamenilor de la Cumpana, care au refuzat sa-si abandoneze casele si au preferat sa moara in odaile lor, sub puhoaiele de apa, la inundarea cotrolata a zonei ce avea sa devina lacul Vidraru, depaste, la nivel de scenariu, dramaticul sfarsit al Titaticului. Dincolo de folclorul tesut pe marginea unui moment consemnat in istorie, acela al umplerii giganticei acumulari de apa, sta adevarata povestea a unei comunitati dezvoltate tocmai pe fondul realizarii constructiei ce avea s-o condamne la disparitie. O poveste spusa, pentru Adevarul, chiar de martorii acelor vremuri.

“Cu mult inainte de a se gandi si de a porni constructia hidrocentralei si a lacului Vidraru, exista, in amonte de ceea ce reprezinta astazi barajul, o zona  neimpadurita, cu ocoale, cabane forestiere si turistice si cateva locuinte ale celor care desfasurau acele activitati, precum si cateva constructii mai impunatoare ale unor familii instarite – precum fosta vila a Bratienilor (deja o ruina la momentul umplerii lacului), situata pe undeva prin dreptul actualei Cabane Cumpana.

Pe langa aceste constructii, mai toate din lemn, au inceput sa functioneze si cateva chioscuri comerciale, care s-au inmultit ulterior, cand s-a dat startul lucrarilor la baraj, dupa  constituirea santierelor, odata cu instalarea coloniilor  muncitoresti care au lucrat la Tunelul pentru captarea in Lacul Vidraru a Topologului si la galeria de la Valea cu Pesti. In acea zona a comunei Arefu se dezvoltase un fel de enclava – pentru ca e impropriu spus sat – pe teritoriul careia gaseai, laolalta cu localnicii care isi incropisera mici gospodarii, si oameni care se ocupau de exploatari forestiere sau turism, comercianti, crescatori de animale, muncitori de pe santierele acumularii Vidraru”, povesteste Gheorghe Buzoiu, fost viceprimar al comunei Arefu intre 2012 si 2014, care, pe vremea cand era flacau, colinda fosta asezare pitoreasca de sub apele Vidrarului.

Din fosta enclava a comunei Arefu n-au mai ramas decat legende ale lumii de sub ape si cateva marturii graitoare, ancorate in realitate, ale oamenilor care stiu ce-a fost, aici, atunci.

“Inainte de umplerea lacului, zona arata cum arata o colonie de muncitori din ziua de azi. Intre toate constructiile de lemn care impanzeau zona, se remarcau vreo doua mai mari: Casa Verde si Casa Bratienilor, peste standardele de atunci, cu fundatii de beton, precum si o bisericuta. Prin 1999, cand s-a dat dispozitie sa se uzineze cea mai mare parte a apei din lac, nivelul  acumularii scazuse atat de mult, incat se vedea cu ochiul liber cum se realizeaza confluenta raurilor Buda si Capra, iar in apropiere de Cumpana, puteau fi zarite, de pe mal, fundatiile acestor constructii mai importante. Fenomenul s-a mai repetat cativa ani mai tarziu, cand iar a scazut nivelul lacului si din nou s-au zarit acele fundatii”, povesteste, pentru Adevarul, Stefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Arges.

Vezi si Barajul Floroiu – Cluj 

Comunitatea de sub lacul Vidraru, desi mica, era una foarte animata, poate chiar mai vie decat cea a catunelor din vale.

“Aveam vreo 15 -16 ani inainte de inceperea lucrarilor. Bateam intreaga zona si-n sus, si-n jos, ca toti flacaii de varsta mea, dupa fete, si mergeam la mai toate serbarile ce se tineau la Cumpana. Veneau si oameni de prin localitatile de jos, cu Mocanita, fiindca zona aceasta avea de pe atunci potential”, povesteste fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu.

De suieratul la deal al Mocanitei, al carei traseu se oprea acolo unde si lacul se opreste astazi, isi amintesc si cei care au pus umarul la realizarea giganticei lucrari de la Vidraru.

“Undeva, pe la coada lacului de astazi, era o platforma unde se tineau un fel de serbari campenesti, cu prilejul fiecarei zile importante din calendar. Mocanita aducea acolo, sus, o multime de oameni. Trenuletul acesta, care transporta si lemne, si oameni, si materiale, pleca de la Curtea de Arges, oprea in cateva statii de pe traseu si avea cap de linie chiar la coada lacului, undeva pe langa Cabana Cumpana de astazi”, povesteste, pentru Adevarul, un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care in urma cu aproape 50 de ani, scria istorie pe santierele Vidrarului, conducand, ca tanar inginer, o echipa de muncitori de la aductiunea principala. Si, ca o paranteza in interiorul acestei povesti, merita precizat faptul ca  Valeriu Eugen Pop este nimeni altul decat cel care avea sa devina, multi ani mai tarziu, ministru al Mediului in Guvernul Petre Roman.

In 1965, dupa finalizarea barajului Vidraru, a urmat umplerea cu apa a acumularii, un proces despre care putini stiu ca a  durat aproape un an. Sa nu uitam ca vorbim de un lac ce se intinde pe o lungime de 14 km, ocupa 870 ha si inmagazineaza 320 milioane metri cubi de apa – volumul sau util, dar care poate ajunge pana la un total de 465 milioane metri cubi!

“Inainte de a se trece la umplerea lacului, s-a procedat la demontarea acelor constructii care puteau fi salvate. Inclusiv calea ferata care ajungea pana la Cumpana a fost desfacuta bucata cu bucata. Unele constructii au fost chiar relocate, iar de la altele s-au recuperat doar materialele. S-a umplut apoi cu apa toata valea aceea, dupa care s-a asternut o liniste adanca“, povesteste fostul viceprimar Gheorghe Buzoiu.

Vezi si Barajul Pecineagu – raul Dambovita – FOTO 

Membrii comunitatii de la Cumpana au fost nu doar evacuati, ci si despagubiti, spun martorii acelor vremuri, desi legendele locale vorbesc de oameni care au pierit sub ape cu tot ce-a scufundat Vidraru, de suflete care-si mai cauta inca linistea si cruci de cimitir sinistre ce ies, din cand in cand, la suprafata.

“Cand a inceput umplerea acumularii, populatia a fost, evident, evacuata, iar toti cei care au avut constructii acolo – un SAM, cum erau numite magazinele pentru padurari si ciobani, o caserie (nr. locul unde se producea casul), o stana, o casuta de lemn – au fost despagubiti. De altfel, la umplerea lacului, tot ceea ce se afla acolo a fost tratat cu seriozitate maxima. Spre exemplu, absolut toate latrinele taranesti din zona care avea sa fie inundata controlat au fost temeinic dezinfectate, pentru a  se evita infestarea apei lacului”, explica Valeriu Eugen Pop.

Asa a disparut, in 1965, o comunitate, la inceput timida, a carei cea mai mare dezvoltare a avut loc mai ales in cei cinci ani si jumatate care au scris istoria impresionantului edificiu de la Vidraru, o comunitate de numele careia isi leaga existenta celebrul pictor si grafician roman de origine germana, Rudolf Schweitzer-Cumpana (7 mai 1886 – 17 februarie 1975).

“Putina lume stie ca Rudolf Schweitzer-Cumpana s-a nascut in perimetrul acelor locuri, desi datele oficiale indica orasul Pitesti ca loc al nasterii sale. Paradisul natural de la Cumpana, satul dintre paduri si munti, a fost redat in lucrarile sale, care ilustreaza in cel mai frumos mod comunitatile rurale ale Argesului”, spune directorul Muzeului Curtea de Arges, Stefan Dumitrache.

De precizat ca una dintre lucrarile ilustrului pictor, profesor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucuresti, membru al Uniunii Artistilor Plastici, sectia pictura, se numeste chiar “Case la Cumpana”.