Popoarele care merg până la sacrificiul suprem se pierd. Mai puțin maghiarii, care primesc cadou Transilvania. Cele șapte autoamăgiri ale ungurilor

Avem țări în jur, și nu vreau să le numesc, care consideră că sacrificiul trebuie să meargă până la ultimul om. Nu câștigă nimic. Se pierd popoarele care merg până la sacrificiu suprem. Popoarele mici și mijlocii se pierd în istorie, își pierd rostul. Așa a spune președintele Academiei Române, un eminent istoric și profesor, prezent la un eveniment dedicat reflecției asupra forței interioare și identității naționale a românilor, cu tema „Reziliența psihologică și istorică a românilor”, care s-a desfășurat la Cluj.

„Popoarele care merg până la sacrificiul suprem” se pierd. A rămas în aerul Transilvaniei, cocluzia marelui intelectual.

Maghiarii din Transilvania nu trebuie să facă, de fapt, absolut nici un sacrificiu. La fel și cei din Ungaria. Fiindcă li se oferă totul pe tavă. Numai când te gândești că un partid care nu respectă nici o condiție stipulată în Legea Partidelor politice –  UDMR -, fiind, de fapt o organizație culturală (pentru a eluda verificarea finanțării de la Budapesta) a beneficiat de ”înțelegerea” partidelor românești aflate la guvernare de-a lungul timpului, într-un mod abject, până ce Budapesta a ajuns să co-guverneze Transilvania. Te apucă groaza. De la repunerea pe soclu a zeci de statui ale marilor criminali hortiști, la batjocorirea zilnică a românilor prin refuzul tot mai tenace de a folosi limba națională și pînă la a impune guvernului român un ministrul Culturii, ca în final udemeriști de vază să se instaleze prin cele mai puternice ministere, chiar în fruntea României.

RomaniaTV

Nepoata lui Nicolae Ceaușescu este de o frumusețe răpitoare! Cu ce se ocupă Alexandra, tânăra are planuri mari pentru viitor

Observatornews.ro

Afacerea care ia amploare lângă Bucureşti. Un kilogram ajunge la 40 de lei

De câteva zile, Budapesta își întărește pozițiile. La Cluj-Napoca a fost înființată oficial comunitatea Transilvania – Kossuth Tisza Sziget, organizație politică afiliată mișcării politice Partidul Tisa Maghiar, condusă de Péter Magyar. Anunțul a fost făcut, printr-o postare pe Facebook, de actorul și creatorul de conținut István Kátai.

Potrivit acestuia, scrie Ziare.com, comunitatea este rezultatul a șase luni de muncă voluntară și are ca obiectiv crearea de unor grupuri transilvănene, care să colaboreze pentru realizarea unor schimbări sociale și politice atât în interiorul, cât și în afara granițelor.  Statul Român, în nesimțirea lui s-a făcut că nu observă cum an de an, Ungaria lui Orban, prin capii UDMR a reușit să stăpânească Transilvania. Nici un gest față de acapararea celor mai importante clădiri din marile orașe, nici o tresărire la imensele sume de bani pompate de Budapesta, cu care s-au construit instituții de învățământ pur ungurești  pe teritoriul nostru, stadioane, grădinițe.

Și atunci, de ce ar trebui să se sacrifice națiunea maghiară, când ei primesc totul ca mită, pentru ca un Bolojan și Ciolacu, cu partidele lor de trădători să rămână la guvernare?

Tocmai citeam  o carte minunată. ”Ieri. Nu contează.” Scrisă de cea care a fost Ágota Kristóf,   o scriitoare maghiară stabilită în Elveția, scriitoare care nu a scris în maghiară, ci în limba țării ei de adopție, în limba franceză. Temele centrale din opera ei includ războiul, identitatea, singurătatea, înstrăinarea și complexitatea relațiilor umane.

Agota a părăsit Ungaria clandestin, în 1956 și s-a stabilit la Neuchatel, în Elveția, unde a muncit la o fabrică de ceasuri, scriind, cum spuneam, nu în limba ei, – maghiara -, ci în franceză, având un imens succes mondia, mai ales cu ”Trilogia gemenilor”.

Stilul ei este simplu, dar tăios, accentuând realismul crud al lumii în care a trăit și trăim.

A mai scris și romanul Ayer (1995), despre înstrăinare și criza identității, precum și volumul autobiografic L’Analphabète (2004), în care povestește despre emigrarea din Ungaria și provocarea de a scrie într-o limbă străină, poate și din respect pentru țara care i-a dăruit un cămin și o viață nouă.

Cu câteva zile înainte ca noua ”legiune” maghiară să se întiințeze, Gazeta de Cluj semnala următorul fapt petrecut tot la Cluj: ”Cazul semnalat de Kiss Lóránd, părintele unui elev de clasa a VI-a, scoate la lumină o serie de practici greu de justificat într-o instituție de învățământ public românească, din România. Totul a început cu o întrunire organizată de conducerea Liceului Teoretic Báthory István pe 27 martie 2025, întrunire la care au fost convocați părinții și elevul în cauză, pentru a se discuta presupuse abateri disciplinare. Până aici, nimic ieșit din comun.

Însă, potrivit relatărilor tatălui, întrunirea a degenerat rapid într-un exercițiu de autoritate abuzivă, desfășurat aproape integral în limba maghiară, în ciuda faptului că mama elevului nu înțelege această limbă.

Cererea expresă a părintelui de a se discuta în limba română – limba oficială a statului și limbă de circulație obligatorie în cadrul instituțiilor publice – a fost respinsă brutal de directoarea școlii, Schuller Hajnal, cu un simplu și tăios „Nu!!!”. Mai mult decât atât, directoarea a continuat să vorbească preponderent în maghiară și i-a transmis tatălui că, dacă soția sa nu înțelege, „nu are decât să-i traducă”.

Ședința, care ar fi trebuit să ofere un cadru de dialog echilibrat și respectuos între părți, s-a transformat într-un monolog al autorității, cu reguli inventate pe loc și o atitudine de superioritate afișată ostentativ. În paralel, o persoană din secretariat, neautorizată oficial pentru traducere, a preluat rolul de interpret pentru mama elevului, gest care ridică serioase semne de întrebare privind respectarea normelor administrative și a dreptului la o participare egală”.

Atitudine care nu seamănă de loc cu cea a celebrei scriitoare, descrisă mai sus. Și atunci, te întrebi, ca trăitor în Transilvania, dar și în România ale cărei cele mai importante ministere sunt date cadou maghiarilor UDMR (cei care au declarat oficial că pentru ei și comunitatea lor Ziua Națională a României are valoarea unei zile de doliu, și că refuză sărbătorirea ei!), ce mai au de trădat și n-au trădat încă, Bolojan și Ciolacu?

Te întrebi, ca român, cetățean al Transilvaniei, ca parte a României, cât oare mai poate dura „Reziliența psihologică și istorică a românilor”?

Nefiind specialist în nimic, nu pot spune. Dar un răspuns, cu siguranță că românii transilvăneni pot găsi răspunsuri adecvate în cartea cunoscutului jurnalist și publicist slovac Jergus Ferko, luptător și activist civic, intelectual valoros al țării sale, ”Maghiarii sub semnul autoamăgirilor”, unde un ne-român explică viziunea maghiarilor despre sine, în ideea că ar fi un popor superior, imagine cultivată atent în conștiința colectivă. Jergus Ferko numește ”cele șapte autoamăgiri ale ungurilor”, următoarele ”viziuni”: Podișul Carpatic ”lipsit de populație” la ”honfoglalas”, adică descălecatul de la 896 al ”părinților patriei”;”cucerirea de patrie” preconcepută și bine pregătită de către strămoși; Ștefan I și coroana sa; trădarea lui Phaeton sau imperiul de de 1000 de ani  numit Ungaria Veche; Trianonul ca pretext; fuga din fața propriului trecut; maghiarii ca victime privilegiate.

Autorul slovac a trăit cu maghiarii din Slovacia și le-a cunoscut, ca și românii transilvăneni mentalitatea și psihologia lor; anume că de-a lungul existenței lor au manifestat constant dorința de a avea mai mult decât au fost în stare să creeze singuri, de unde s-a perpetuat și patima de a-i domina pe vecini, pe care și i-au făcut iremediabil inamici” – așa cum observă I.A. Pop în prefața lucrării.

Dar, dacă ceilalți vecini au reușit să pună piciorul în prag politicilor maghiare obraznice și invazive, doar în România s-a întâmplat că politicienii români le-au făcut cadou ungurilor Transilvania… Fără tratate, fără modificări de frontiere, Transilvania aparține României din ce în ce mai puțin.