Polul suveranist – o șansă sau o Fata Morgana?

Decizia celor trei suveraniști, Diana Șoșoacă, Cozmin Gușă și George Simion – doamnele au întâietate, la fel ca și ordinea alfabetică – de a se întâlni și de a pune bazele unui pol suveranist este salutară. Și plutea în aer. După ce PNL și-a anunțat intenția de a constitui un pol de dreapta, iar PSD transpiră pentru a constitui în jurul său o alianță de stânga. Dreapta nu prea este dreaptă, de vreme ce se amestecă cu neomarxiștii și nici stânga nu prea e stânga, de vreme ce este încă parte componentă a unei struțo-cămile politice. Dar oare suveraniștii sunt cu adevărat suveraniști? Și ce șanse au ei de construi până la alegeri o alianță politică în stare să câștige alegerile? Să încercăm să răspundem la această ultimă întrebare.
În ceea ce privește partidele politice, toate cele înscrise în cursă, cu excepția suveraniștilor au condus în România și își asumă, vor nu vor, răspunderea pentru situația economică, financiară, socială și culturală în care a ajuns această țară. Desigur, aceste partide au și merite, cel mai important fiind faptul că au contribuit decisiv la angrenarea României în parcursul euroatlantic. Formațiunile suveraniste sunt singurele care nu s-au aflat la putere și, din această perspectivă, ele constituie o speranță pentru cel puțin 50% dintre cetățenii României. Cei care înțeleg să-și manifeste sentimentele și convingerile patriotice în interiorul Uniunii Europene și NATO. Dar dintre aceștia, până în prezent, așa cum s-a văzut la alegerile locale și europarlamentare, doar cel mult 20% s-au manifestat ca atare. Ce se întâmplă cu ceilalți 30%?

Acest uriaș bazin electoral, care practic nu s-a prezentat la urne, se află pe bună dreptate într-o stare de derută. Separat, niciuna dintre formațiunile suveraniste care au participat la alegeri nu a reușit să-i convingă să meargă la vot. Explicația este cât se poate de simplă. Mișcarea suveranistă este cea mai fragmentată dintre mișcările politice din România. Sunt zeci de partide și organizații civice care se prezintă drept suveraniste, mesajele contradictorii ale liderilor acestora au creat o adevărată hărmălaie în spațiul public și, în plus, este o realitate obiectivă, ele sunt infiltrate masiv din două direcții. Neomarxiștii europeni, precum și neomarxiștii de peste ocean, percep suveranismul ca pe un real pericol, iar marile corporații financiare ca pe o forță care le poate destabiliza supremația economică. Suveraniștii sunt infiltrați și loviți din această direcție. Dar extrem de interesați în acest sens sunt și adversarii NATO și ai Uniunii Europene care încearcă să utilizeze suveranismul pentru a destabiliza spațiul euroatlantic. Acest uriaș handicap al infiltrării și manipulării din ambele direcții, precum și acuzațiile constante aduse suveraniștilor cum că ar fi extremiști, au divizat și au menținut ca atare până în prezent uriașa masă a patrioților dar în același timp, asemenea presiuni îi și pot mobiliza politic. În acest an, în care ne vom confrunta cu alegerile parlamentare și prezidențiale. Dar ce șanse reale are mișcarea suveranistă de a deveni coerentă, de a se mobiliza la scară largă și de a duce la urne întreg bazinul electoral.

Stirile PROTV

Doi tineri căsătoriți de doar două luni și-au găsit sfârșitul pe „Drumul morții”. Tragedia a fost filmată | VIDEO

RomaniaTV

Gabriela Cristea, desfiinţată de fani după ce a apărut la plajă în Mamaia. „Miss Piggy e trudită rău!” FOTO

Primul pas a fost făcut. Cei trei suveraniști relevanți au înțeles că este timpul să se întâlnească și să pună țara la cale. A pune țara la cale înseamna ca în final cei trei să identifice numitorul comun, să-l formuleze ca atare și să-l prezinte într-un mod convingător și atractiv tuturor celorlalte formațiuni suveraniste. Și, desigur, „României tăcute”. Al doilea pas, opinia mea, este că cei trei lideri, pentru început, trebuie să se întâlnească fără alte persoane în jur. Și fără a invita reprezentați ai altor formațiuni suveraniste. Din acest prim demers, trebuie eliminate orice fel de circumstanțe care ar putea crea hărmălaie. Cei trei se pot întâlni, se pot înțelege și pot formula o primă declarație comună.

În pasul următor, AUR, SOS și Gold FM, respectiv George Simion, Diana Șoșoacă și Cozmin Gușă, pot avea o a doua rundă de dialoguri, de data asta mai aprofundate, la care fiecare dintre aceștia să-i invite câte doi consilieri. Și din nou, concluziile, sub forma unui comunicat, vor putea fi prezentate celorlalte formațiuni suveraniste și, desigur, opiniei publice.

România, din această perspectivă, trebuie să evite sub orice formă pe partea suvernistă, crearea unui nou „Coco Poco”. Adică, acel organism stufos, de pe vremea Convenției Democrate, care a generat într-o veritabilă babilonie, discuții și dispute politice pe cât de stufoase și îndelungate, pe atât de inutile. Pentru a evita sub orice formă declanșarea unei cacofonii politice, în viziunea mea, acest pol suveranist trebuie condus cap-coadă de cei trei lideri, desigur, cu staff-urile lor. Celelalte formațiuni suveraniste, constituite sau nu în partide politice, vor putea fi reprezentate în funcție de afinități, fie pe listele AUR, fie pe listele SOS, fie pe listele Gold FM, în felul acesta întreaga mișcare suveranistă fiind în cele din urmă integrată.

Cel mai important demers care ar trebui făcut în viitor va fi acela de trage în marea mișcare suveranistă o întreagă constelație de organizații civice care există și funcționează în prezent disparat în România. Asupra acestei teme extrem de importante, mă voi concentra în editorialul de mâine, când îmi voi exprima convingerea că numai prin intermediul acestor organizații ale societății civile, suveraniștii vor fi capabili să atragă de partea lor cea mai mare parte a bazinului electoral, care teoretic le este accesibil, și cu ajutorul cărora ar putea câștiga procentele necesare pentru a câștiga parlamentarele și prezidențialele. Și tot mâine, având ca punct de plecare ratările care s-au produs pe parcurs, inclusiv ultima în ordine cronologică legată de constituția suveranistă, îmi voi exprima opiniile privind comportamentul adecvat pe care ar trebui să-l aibă în viitor liderii suveraniști.