Prima pagină » Editorial » Nici bilanț. nici prognoză; Doar niște observații și un avertisment; Plugușorul durerii naționale
Nici bilanț. nici prognoză; Doar niște observații și un avertisment; Plugușorul durerii naționale

Nici bilanț. nici prognoză; Doar niște observații și un avertisment; Plugușorul durerii naționale

01 ian. 2023, 14:13,
Adrian Severin în Editorial

Anul 2022 a reconfirmat faptul că orice temă adusă atenției publice ne dezbină. Nu a apărut nici un singur subiect care să genereze un proiect comun susținut de masa critică a românilor. De aceea nu putem avea un proiect național.

La începutul lui 2023 nu avem o agendă minimă în spatele și pentru promovarea căreia să se adune națiunea română în majoritatea ei (căci de unanimitate nu poate fi vorba și poate nici nu ar fi bine să existe, orice unanimitate fiind, de regulă, suspectă).

Crizele cu care ne confruntăm sunt multe. Asta nu este neaparat rău. Criza înseamnă răscruce. Răscrucea oferă ocazia unei alegeri. Alegerea este o șansă.

În fața șansei românii au, însă, opțiuni la polii opuși. Ceea ce adâncește dezbinarea. Oricine vine cu soluții nuanțate capabile să împace pragmatismul cu principiile, fermitatea strategică cu flexibilitatea tactică, dorințele cu mijloacele, interesele cu puterea, perspectiva scurtă cu perspectiva lungă, puterea dreptului cu dreptul puterii, idealul cu posibilul, dreptul cu dreptatea, legitimitatea cu autoritatea, justiția cu adevărul, suveranismul cu unionismul european, democrația națională cu democrația transnațională, se trezește în focul încrucișat tras din toate extremele. Refuzul oricărui compromis compromite totdeauna cauza.

Acest radicalism al discursului se asociază, paradoxal, cu inacțiunea. De fapt el generează inacțiune, zgomotul și confuzia rezultate din permanenta ciocnire a extremelor verbale duc la amânarea permanentă a deciziei, la apatie în așteptarea unui deznodământ miraculos care nemaiapărând naște disperare demobilizantă, depresie, defetism, fatalism. Suntem intransigenți în discurs și capitularzi în faptă. Pentru a ne ridica și a ne impune voința nu este niciodată timpul potrivit; iar când credem că timpul este potrivit suntem siguri că este prea târziu. Totdeauna este urgent să nu facem nimic. Vorba-i dură; fapta-i nulă.

La originea acestor situații se găsește, printre altele, inconsistența informării și formării conștiinței colective cu privire la elementele de bază ale ordinii comunitare, dreptului, economiei, politicului. De aceea suntem mai degrabă reactivi decât activi, iar reacțiile noastre sunt mai degrabă emoționale decât raționale. Găsim aici o altă cauză a dezbinării noastre: emoțiile, spre deosebire de abordările raționale, nu se pot concilia, căci în materie de emoții toată lumea are dreptate întrucât nimeni nu are argumente.

Deținătorii puterii publice (cei români din servilism față de interesele străine, iar cei străini din loialitate față de interesele lor) nu fac nimic pentru a îndrepta lucrurile promovând o masivă acțiune de informare și educare publică. Pe fondul dezbinării, confuziei și iraționalității românii sunt ușor de manipulat. Și au fost manipulați, inclusiv pentru a se îndrepta unii împotriva altora, astfel încât să nu își poată nici înțelege nici apăra interesele naționale.

Ultimii trei ani, anii pandemismului covidist, ai crizelor economice și culturale (inclusiv crizele consecutive escaladării proceselor migratorii), ai limitării libertăților individuale ca o componentă a resetării ordinii mondiale, ai negării normalității și ai exaltării trecerii la “noua normalitate” (inclusiv prin negarea a ceea ce este natural și favorizarea a ceea ce este contra naturii), ai crizelor moralei și democrației (inclusiv prin substituirea deciziei majoritare cu dictatura minorităților și transformarea discriminării pozitive a minorității în discriminare negativă a majorității, precum și prin resuscitarea ateismului militant odată cu promovarea unor religii păgâne care pun ocrotirea mediului înaintea ocrotirii omului și inteligența artificială deasupra spiritului uman), ai revenirii la războiul clasic dintre națiunile imperiale cu perspectiva terorizantă a recurgerii la arma nucleară, au adus rătăcirea planificată și politic condusă a românilor la niveluri nemaivazute, atingând cota de avarie.

Aflați sub bombardamentul anti-identitar (antinațional și antidemocratic) al oligarhiei globale și globaliste, care pune în aceeași oală respectul identității naționale cu xenofobia, patriotismul cu șovinismul și suveranismul cu național-populismul, iar pe de altă parte federalizarea intereselor naționale cu renunțarea la supremația constituțiilor naționale și globalizarea ca fenomen obiectiv ce se cere administrat în interesul tuturor, cu globalismul ca ideologie neoimperială, românii nu au ca principală provocare raportarea lor la lume, ci raportarea la ei înșiși.

Bogații părăsesc România întrucât statutul ei de rang inferior în cadrul comunității internaționale nu le conferă o recunoaștere globală pe măsura averii lor. Săracii fug de statul care nu le oferă protecție minimală. Clasa de mijloc, sub efectul trădării cronice a conducătorilor și a rupturii între instituțiile statului (organizarea politică a națiunii) și societatea națională, a ajuns la concluzia că acolo unde îi este bine, acolo este patria.

Cândva se spunea că românul își dorește să se nască bursier, să trăiască rentier și să moară pensionar. Toate aceste dorințe îl puneau într-o relație favorabilă cu statul român, de la care nu avea numai așteptări, ci și speranțe. Astăzi românul nu mai vrea nici măcar să îi fie “țara ca afară”, ci pur și simplu să trăiască afară, mergând cu dorința până acolo unde preferă să și uite că este român.

De fapt, conjugând frustrarea indusă de neputințele personale cu cea generată de neputințele și nevolnicia statului, românii au ajuns să se disprețuiască pe sine ca popor. Eșecurile istorice nu ne mobilizează pentru a ne autodepăși. Ele nu ne-au deschis ochii pentru a constata răspunderea celor care vor să ne domine și să ne piardă ca națiune, ci ne-au condus la concluzia că noi suntem nedemni de respect.

Crizele globale sunt mult și grave. Amenințările care ne înconjoară sunt numeroase și mari. Pericolul cel mai mare este, însă, cel lăuntric. Națiunea română prezintă toate simptomele popoarelor pe cale de dispariție.

Frumosul măr românesc, produs al operei de selecție realizată de înaintași pe “pământul promis” de Dumnezeu, are un vierme care îl mănâncă din interior. De stârpirea acestuia trebuie să ne ocupăm cu prioritate. Și numai din adâncurile societății românești o putem face, căci “elita politică” ne-a vândut sau a fost cumpărată.

Din carlinga avionului nostru național lipsesc piloții. În asemenea condiții singura soluție este revenirea la popor. Folosind versurile lui Coșbuc din poezia “Decebal către popor”, putem spune: “Nădejdea este-n voi și-n zei. / Dară gândiți-vă eroi că zeii sunt departe, sus. / Dușmanu-i lângă noi!” În situația de acum “dușmanul e și-n noi”. Mă tem chiar că este mai ales în noi.

Acesta nu este bilanțul anului 2022, ci doar ceea ce cred că trebuie reținut ca observație esențială la finalul acestui an. Și nu este nici o predicție pentru anul 2023, ci un avertisment formulat cu dragoste în primele ore ale noului an, avertisment care socotesc că ar trebui să ne fie motiv de reflecție și mai cu seamă de acțiune.

La mulți ani 2023!

Autor: Adrian Severin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

`
`
BZI - Editia Digitală - pdf
30 noiembrie 2024
30 noiembrie 2024