Napoleon al II-lea al Franței: Împăratul Franței pentru două zile

Cine a fost Napoleon al II-lea al Franței? Află în rândurile următoare viața tumultoasă a fiului lui Napoleon.

Napoleon al II-lea al Franței, cu numele său complet Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, a fost fiul legitim al lui Napoleon Bonaparte. El a primit titlul de Regele Romei și a fost considerat viitorul dinastiei Bonaparte. Însă ce s-a întâmplat cu el după căderea lui Napoleon? Află în rândurile următoare.

Napoleon al II-lea al Franței

Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, cunoscut mai târziu drept Napoleon al II-lea, s-a născut pe 20 martie 1811 la Palatul Tuileries din Paris, fiind fiul legitim al lui Napoleon Bonaparte și al celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria. Ca unic moștenitor al împăratului, Napoléon François a primit la naștere titlul de Prinț Imperial și rangul de „Rege al Romei”, subliniind speranțele tatălui său pentru continuitatea dinastiei Bonaparte.

Stirile PROTV

Câștigătorul celor 9,5 milioane de euro la Loto 6/49 și-a ridicat premiul. De cât timp joacă la Loto

RomaniaTV

Fiica secretă a lui Prigoană. Cine este misterioasa tânără pe care voia să o înfieze. ''Îmi spunea că ar vrea să locuiesc cu el''

Botezul său a fost un eveniment grandios, desfășurat la Catedrala Notre Dame din Paris pe 9 iunie 1811, cu fastul inspirat de ceremonia de botez a lui Ludovic, Marele Delfin al Franței. Karl Philipp, Prinț de Schwarzenberg și ambasadorul austriac în Franța, a notat cu emoție momentul în care împăratul Napoleon și-a ridicat fiul pentru a-l prezenta mulțimii adunate. Cu toate acestea, destinul avea să fie unul tumultuos pentru tânărul prinț.

După căderea Primului Imperiu Francez, care a culminat cu abdicarea lui Napoleon Bonaparte pe 4 aprilie 1814, tânărul, în vârstă de doar trei ani, a devenit pentru scurt timp împărat al Franței sub numele de Napoleon al II-lea. Cu toate acestea, doar două zile mai târziu, Napoleon I a renunțat la toate drepturile la tron, inclusiv cele pentru urmașii săi, conform Tratatului de la Fontainebleau. Drept urmare, mama sa, Marie Louise, a devenit Ducesă de Parma, Placentia și Guastalla, iar Napoléon François a primit titlul de Prinț de Parma.

Napoleon al II-lea și Hitler

Împărăteasa, însoțită de micul prinț, a părăsit Franța definitiv pe 23 aprilie 1814, sub protecția unui regiment austriac. Deși tatăl său a revenit pentru o scurtă perioadă la putere în 1815, după înfrângerea de la Waterloo, nimeni nu s-a gândit să-l readucă pe tron pe Napoleon al II-lea. În schimb, acesta a rămas în Austria, crescând sub supravegherea strictă a curții imperiale. Sub numele de „Franz”, derivat de la bunicul său matern, împăratul Francisc I al Austriei, tânărul prinț a fost instruit în artele războiului, limbile germană și italiană, matematică, sport și religie.

Cariera sa militară a început în 1823, când a devenit cadet în armata austriacă. Abia în 1831 i s-a acordat comanda unui batalion, marcând un progres în dezvoltarea sa ca lider militar. Cu toate acestea, relația sa cu mama sa s-a deteriorat după ce aceasta s-a recăsătorit cu Adam Albert von Neipperg, iar Napoleon a descoperit că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de acest mariaj. Această dezamăgire l-a îndepărtat de familia sa austriacă.

Napoleon al II-lea a murit la vârsta de 21 de ani, pe 22 iulie 1832, la Palatul Schönbrunn din Viena, cel mai probabil de tuberculoză. Pe patul de moarte, tânărul prinț a mărturisit cu amărăciune: „Nașterea și moartea: iată întreaga mea poveste, între leagănul meu și mormântul meu nu este decât un mare zero!”. În 1852, Napoleon al III-lea, următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței, și-a ales numele în semn de respect pentru domnia teoretică a vărului său.

În 1940, Adolf Hitler a ordonat ca rămășițele lui Napoleon al II-lea să fie transferate la Domul Invalizilor din Paris, alături de cele ale tatălui său.

Deși osemintele au fost mutate într-o cameră secundară, inima tânărului împărat Napoleon al II-lea al Franței a rămas în Cripta Inimii din Catedrala Sfântului Ștefan din Viena, simbolizând legătura sa neîntreruptă cu orașul care i-a fost casă în exil.