Legenda lui Atilla

S-a nascut probabil catre anul 395. Nepot al regelui hunilor, Roas sau Ruga sau Rugila, a fost inca din copilarie martor al civilizatiei romane si al agitatiei care cuprinsese Imperiul in prima jumatate a sec. al V-lea. Pentru a-si pastra intacte frontierele si pentru a opri navalirile barbare (unii deja se instalasera in Imperiu ca federatii), romanii au recurs la mercenari straini in mod regulat. Aetius, seful armatei romane din Galia, i-a chemat pe huni intre anii 425-427, pentru a lupta ca mercenari in slujba Romei. Hunii au luptat alaturi de generalul roman impotriva burgunzilor si vizigotilor si chiar pentru a anihila revolta bagaudilor.

Marele rege al hunilor, Roas, a murit in 434 si puterea sa a trecut in mainile lui Bléda (numit si Buda), fratele lui Atilla, dar si acesta a participat activ la guvernarea imperiului hunilor. Cei doi frati au negociat impreuna tratate importante cu Imperiul de Orient, exercitand o presiune asupra Constantinopolului, mai ales incepand cu anul 440.

In 444 sau 445, Atilla si-a eliminat fratele. La inceputul dominei sale, el a acceptat inca politica Imperiului roman de Rasarit. Gratie unei ambasade venite de la Constantinopol, avem o descriere contemporana detaliata a lui Atilla si a curtii sale: grecul Priscos a scris un jurnal in timpul vizitei sale in Hunnia, in 449. El a descris de mai multe ori portretul lui Atilla, care era un tip mongol, mic dar viguros, auster si grav, exercitand o autoritate incontestabila nu doar asupra poporului sau, cat si a strainatatii.

In aceasta perioada, Atilla domina un adevarat imperiu, mergand din Pannonia (vestul Ungariei actuale), la Marea Caspica, frontierele Dunarii, Marea Neagra si de la Caucaz catre sud. Printre locuitorii acestui intins teritoriu se gaseau in afara de huni, care vorbeau probabil o limba turca, numeroase popoare si triburi supuse si aliate, de origine iraniana, mongola, turca dar si germanica. Crescatori de vite si de cai, ei erau totodata si artizani excelenti. Arcasi neintrecuti, aveau un mare respect pentru sare.

Hunii primeau tributuri considerabile de la Imperiul Roman de Orient: pana la aproximativ 229 de kg de aur pe an. Dar dupa moartea lui Theodosie al II-lea in 450, succesorul sau Marcian a incetat sa mai achite aceasta contributie fortata, considerata dezonoranta pentru pretentiile imperiale romane.

Atunci Atilla s-a indreptat spre Occident, servindu-se de o intriga la curtea imperiala: Honoria, sora imparatului Valentinian al III-lea, a fost indepartata de la putere si, disperata, a cautat protectie la conducatorul hunilor, caruia i-a trimis un inel de logodna. Sesizand ocazia care i s-a oferit, Atilla s-a aratat profund iritat de situatia in care se afla Honoria si, la inceputul anului 451, a lansat o expeditie de pedepsire contra Imperiului de Occident.

Campania din 451, ale carei episoade au intrat deja in legenda, a urmat un itinerar care trece prin Köln, Metz, Reims, Orléans si Troyes. Devastarile, luarile de ostatici si de prada de razboi au fost insa oprite de catre preoti, adevarati salvatori ai oraselor.

Armata romana nu i-a atacat pe huni decat la sfarsitul lui iunie, cand acestia se intorceau deja acasa. Batalia de la Campiile Catalunice din Champagne a opus pe aparatorii civilizatiei romane si pe invadatorii barbari, dar si pe germanicii care aveau interesul lor teritorial. Dupa aceasta confruntare extrem de sangeroasa, care a facut mii de victime de ambele parti, Atilla si oamenii sai s-au intors acasa fara sa fi fost urmariti de armata lui Aetius.

In 452, hunii au intreprins o expeditie in Italia, insa au fost opriti de o ambasada condusa de Papa care il ruga sa crute Roma. In primavara anului urmator, Atilla pregatea o campanie de pedepsire a Imperiului roman de Rasarit, dar destinul l-a impiedicat: marele conducator hun a fost victima unei hemoragii a cailor respiratorii in timpul nuntii sale cu o noua sotie de origine germanica, Ildikó.

Funeraliile lui Atilla au marcat sfarsitul epocii de glorie a imperiului hunic. In jurul corpului lui Atilla, expus sub un cort din matase, luptatorii indurerati si-au exprimat doliul prin gesturi de auto-mutilare, cum ar fi sfasierea fetei, taierea parului sau prin cantece care evocau faptele de arma grozave ale marelui disparut. Atilla a fost inhumat intr-un cosciug triplu cu armele sale, ornamentele si insemnele sale regale. 

Legenda l-a inconjurat pe Atilla inca de cand se afla in viata: astfel grecul Priscos a raportat faptul ca seful hunilor poseda sabia lui Ares (Marte), pe care regii scitilor o venerau ca pe un obiect sacru si care a fost  destinata conducatorului armatei. Ea a fost descoperita de un taran tanar care privea urmele lasate in sol de plugul sau. Arma se intrezarea din sol… Aceasta a fost oferita lui Atilla care a interpretat gestul ca pe un semn divin al misiunii sale de a stapani lumea.

In secolul XI, o sabie care a fost utilizata de Atilla a fost oferita de mama regelui Ungariei printului Otton, al Bavariei. In 1085, arma figura deja in tezaurul imparatului Henric al IV-lea sub denumirea de „spada razbunarii”. Dar abia in timpul Renasterii, istoricii i-au dat numele de „sabia lui Dumnezeu”.

Campaniile lui Atilla in Galia si Italia au inspirat nenumarate legende care s-au amplificat secole de-a randul. Dupa Grigorie din Tours, mai multe orase au fost salvate gratie  miracolelor produse prin rugaciunile episcopilor, cum ar fi Tongres, Orléans, Troyes, sau prin puterea relicvelor  sfinte din Metz. Intalnirea dintre papa Leon si regele hunilor a primit si ea o interpretare miraculoasa: Atilla ar fi renuntat de a-si continua marsul spre Roma, deoarece ar fi vazut aparand deasupra papei un barbat cu sabia in mana, care nu era altcineva decat Sf. Petru, si care l-ar fi amenintat ca va pieri cu toti ai sai daca nu se va supune cererii papei. Pictura lui Rafael aflata la galeriile Vaticanului da o dimensiune grandioasa acestui eveniment. 

Legenda celor 11.000 de fecioare din Köln, produs pur al imaginatiei, a fost inventata in sec. XII. In timpul constructiei unei noi incinte a orasului, incepand cu 1106, s-au descoperit oseminte care au fost identificate ca fiind cele ale fecioarelor martire. Conform versiunii ei, 11.000 de virgine, printre care si Ursula, fiica unui rege crestin, au fost masacrate de huni la intoarcerea lor de la Roma. Imediat, o armata de 11.000 de ingeri i-ar fi alungat pe huni… In pofida acestui eveniment greu de presupus ca ar fi existat cu adevarat, cultul Ursulei si al insotitoarelor sale a capatat o mare popularitate. 

In Italia, se gasesc multe legende privind fondarea unor orase care apoi au fost devastate de Atilla si de hunii lui. Casele pe piloni din Venetia ar fi fost construite de catre locuitorii litoralului care au fugit de Atilla dupa cucerirea Aquileei.

Imaginea lui Atilla este  insa radical diferita de istoriografia ungara. Ungurii, instalati in Ardeal la sfarsitul sec. IX, au fost rapid asemuiti cu hunii, deoarece utilizau aceeasi tactica de razboi ca „predecesorii” lor, efectuand raiduri pe cal rapide, semanand panica prin atacuri surpriza. Autorul anonim al lucrarii Gesta Hungarorum (inceputul sec. XIII) a atribuit fondarea orasului Buda lui Atilla (numit dupa fratele sau) si a afirmat ca stramosul dinastiei regale ungare, Árpád, se tragea din Atilla. In cronica lui Simon Kézai, cleric de la curtea regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), apoi in „Chronicon Pictum” realizata sub domnia lui Ludovic d’Anjou in 1358, este dezvoltata amplu legenda comuna a hunilor si a ungurilor (maghiari). Povestea merge pana la timpurile biblice: Thana, fiul lui Japhet, a avut un fiu care a plecat in tara lui Evlath si a avut doi fii: Hunor (hun) si Magor (maghiar).

Intr-o zi, cei doi au urmarit un cerb care i-a atras in apropiere de lacul Meotis, aflata intr-o regiune intre Marea Neagra, Marea Caspica si Caucaz, tara originala a scitilor. Fratii au gasit tara extrem de avantajoasa pentru templele lor si s-au instalat acolo. Mai tarziu, s-au casatorit cu doua surori, fetele unui sef alan. Din aceasta uniune descind hunii si ungurii. Instalarea hunilor in bazinul Carpatilor este prezentata in lucrare ca „prima sosire a ungurilor in Pannonia”.

Atilla ar fi luat puterea in anul 401. Aspru, dar masurat, cu un fizic puternic, generos, avea gustul pentru lux: poseda un cort construit cu lame de aur, decorat cu aur si pietre pretioase. Masa si vesela erau tot din aur… Armata lui era foarte numeroasa, cu care putea sa transporte 10.000 de care incarcate cu arme. Prin expeditiile sale, a supus intreaga lume. In afara Galiei, Flandrei, Dalmatiei si Italiei, si-a trimis aramata contra danezilor, normanzilor, frisonilor, lituanienilor si rutenilor… Dupa moartea sa, hunii s-au divizat si, in timpul unei batalii, s-au despartit in doua branse: una s-a intors in tara scitilor in Orient, alta a plecat in Transilvania (unde descendentii lor sunt secuii).

La sfarsitul sec. XV, „Chronica Hungarorum” de János Thuróczi ne descrie si ea portretul lui Atilla. El apare ca un instrument al lui Dumnezeu, care a primit o putere divina pentru a pedepsi umanitatea. Dar in functie de calitatile sale umane imaginare si de cuceririle sale militare, istoricul l-a propus ca model regelui Matei Corvinul, a carui domnie a constituit apogeul statului ungar medieval.

Toate aceste reprezentari idealiste ale lui Atilla aveau o functie de ideologie politica: ele argumentau in favoarea unei ocupatii foarte vechi a tarii ungurilor, in acelasi timp legitimand noi cuceriri teritoriale. Idealizand personajul Atilla si explicand devastarile pe care acesta le-a facut printr-o misiune primita de la  Dumnezeu, istoriografia ungara medievala a facut din marele conducator un adevarat erou national. Chiar declinul imperiului hunic, resimtit ca sfarsitul unei epoci glorioase, a nascut legende populare. In sec. XIX, secuii povesteau ca unul dintre fii lui Atilla, Csaba, a plecat pentru a-i gasi pe hunii din Asia, lasandu-i pe secui in ariengarda in Transilvania. Dar el le-a promis ca va reveni sa-i apere in caz de pericole. Intr-adevar, gratie autorului sau, ei au fost salvati de dusmani de mai multe ori. Dupa moartea lui Csaba, a venit o armata celesta care  a fugarit trupele atacante. Urma itinerariului este intotdeauna spre cer: de acolo vine salvarea!