„La oglindă”, de George Coșbuc: Versuri și argumentare

Poezia „La oglindă”, scrisă de George Coșbuc, a fost publicată, pentru întâia oară, în revista „Convorbiri literare”, nr. 1 (1 aprilie), în anul 1890. Apoi, a fost inclusă în toate edițiile antume ale volumului „Balade și idile” (1893).

George Coșbuc a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Poezia sa reprezintă un element important în patrimoniul cultural național, creația propunându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om desăvârșit și un autor canonic, care apare în manualele elevilor chiar și astăzi. De asemenea, implicarea acestuia a fost uriașă, deoarece a contribuit la culturalizarea țăranilor, fiind un adevărat precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei. El este cunoscut de toată lumea, pentru că folosea o gamă variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima.

„La oglindă”, de George Coșbuc

„Azi am să crestez în grindă

Jos din cui acum, oglindă!

Mama-i dusă-n sat! Cu dorul

Azi e singur puişorul,

Şi-am închis uşa la tindă

Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!

Ochii? hai, ce mai pereche!

Şi ce cap frumos răsare!

Nu-i al meu? Al meu e oare?

Dar al cui! Şi la ureche

Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!

Cine-a zis că eu sunt mică?

Uite, zău, acum iau seama

Că-mi stă bine-n cap năframa

Şi ce fată frumuşică

Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!

Dar cum nu! Şi mama-mi coasă

Şorţ cu flori, minune mare

Nu-s eu fată ca oricare:

Mama poate fi făloasă

Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?

A zis: Ce-mi tot spun ei mie!

Am şi eu numai o fată,

Şi n-o dau să fie dată;

Cui o dau voiesc să-mi fie

Om odată.

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!

Multe ştiu, dar nu ştiu toate.

Mama-mi dă învăţătură

Cum se ţese-o pânzătură,

Nu cum stau cei dragi de vorbă

Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!

Las să văd şi cum să leagă

Dragostea dar ştiu eu bine!

Din frumos ce-l placi ea vine

Hai, mă prind feciorii dragă

Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă

Cine-i om, cu mâna stângă!

Dar aşa te place dorul:

Subţirea, cu binişorul

Când te strânge el, să-ţi strângă

Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde

Roată peste brâu te prinde

Şi te-ntreabă: Dragă, strângu-l?

Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,

Ca răspuns te mai cuprinde

Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă

Doamne! Cine-i la portiţă?

Om să fie? Nu e cine!

Hai, e vântul! Uite-mi vine

Să văd oare cu cosiţă

Sta mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!

Să mă port cu-ncetinelul:

Uite salbă, brâu, şi toate!

Şi cosiţe cumpărate,

Stai, să-nchei şi testemelul

Pe la spate.

Uite ce bujor de fată

Stai să te sărut o dată!

Tu mă poţi, oglindă, spune!

Ei, tu doară nu te-i pune

Să mă spui! Tu ai, surată,

Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie

Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!

D-apoi! N-am să fiu tot fată,

Voi fi şi nevast-odată:

Las să văd cât e de bine

Măritată.

Că mi-a spus bunica mie

Că nevasta una ştie

Mai mult decât fata, juna,

Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna

Şi mă mir eu ce-o să fie

Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă

Mai iau şorţul! O să-mi şadă

Fată cum îmi stă nevastă…

Aoleu! Mama-n ogradă!

Era gata să mă vadă

Pe fereastră.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?

Grabnic, hai să-nchid dulapul

Să mă port să nu mă prindă.

Salbă jos! Şi-n cui oglindă!

Ce-am uitat? Închisă uşa

De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,

Şi-a găsit nişte vecine,

Stă la sfat… toată-s văpaie!

Junghiul peste piept mă taie;

Doamne, de-ar fi dat de mine,

Ce bătaie!”

Argumentarea poeziei „La oglindă”

Tema principală a operei scrise de George Coșbuc, „La oglindă”, este dragostea. Tema iubirii este creionată de o fată, care a intrat în etapa adolescenței și care dorește să se vadă ea însăși frumoasă, iubită, admirată. Totul este un portret liric, realizat de monologul fetei dornice de a se descoperi pe sine. Ea pleacă în căutarea propriei identități, printr-un joc grațios: „Azi am să-mi crestez în grindă”. Grinda este un element de construcție din lemn, de cele mai multe ori, pe care oamenii satului își notează evenimente importante.

Planul iubirii este dublat de cel al reflectării realității fizice, o reflectare obiectivă în oglindă, o contemplare. Fata profită de faptul că a rămas singură,, cu dorul”știut numai de ea și își ia măsurile asiguratorii de securitate, prin închiderea ușii cu zăvorul: „Mama-i dusă-n sat! Cu dorul azi e singur puișorul, (se alintă ca-n copilărie: puișor, frumușica), Și-am închis ușa la tindă cu zăvorul.”

Cele două planuri sunt urmate de o constatare. Se preface surprinsă, venind cu o notă de mister: „iată-mă!” și apoi, oglindindu-se ,,tot eu cea veche”. Se descoperă pe sine: ,,ochii,ce mai pereche”, ,,cap frumos” și se alintă: „ Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar al cui!”. Privindu-și trupul observă „că-i voinică” și încă o dată își spune că este frumoasă cu năframa pe cap.

Are mare încredere în frumusețea ei și se împodobește cu straiele cusute de mamă: șorțul ,,minune mare”, brîul, testemelul, năframa. Oglinda, martora monologului ei, primește un sărut și i se adresează, sperând că secretul ei nu va fi divulgat. Ea stă mereu cu teamă, pentru că în orice moment se poate întoarce mama din sat. Acest sentiment se împletește cu bucuria descoperirii chipului frumos.

Mai departe, gândul fetei zboară către măritiș. Acest joc este dirijat de omenia viitorului soț: „… sa fie om odată”. Apoi, se surprinde naturală, cochetă și cu mișcări naive, sfioase, încă neînțelese.

În final, fata aude vocea mamei și începe un proces de despodobire. Dacă la început propozițiile sunt exclamative, spre sfârșit ele sunt interogative: „Ce să fac? Unde-mi stă capul?…Ce-am uitat?…”. Astfel, se reface tabloul inițial: „Salba, jos! Și-n cui oglinda”, fiindcă, în caz contrar, „Doamne, de-ar fi dat de mine, ce bătaie!”.

Totul este dinamic și predominat de epitete, comparații, enumerații. Strofa este sixtină, având rima împerecheată. Măsura este de 8 silabe, la ultimul vers fiind 4, iar ritmul trohaic conferă muzicalitate, dinamică interioară, caracteristică adolescenței.