Jurnalistul Ion Cristoiu: „Rolul Primului Război Mondial în deșteptarea Poporului Român”

Lucrînd la editarea Istoriei proletcultiste am ajuns la beția de referate din Dosarul cărții. Abia acum îmi dau seama că Istoria – o biată carte a unui biet muritor – devenise o chestiune de partid și de stat. Referate peste referate, unul mai pisălog decît altul, pasări ale responsabilității. Îmi amintesc de discuția cu Ion Traian Ștefănescu despre carte și mă bate gîndul să-l caut pe fostul demnitar, pentru a-i atașa mărturia la Dosar, deși asta ar însemna o și mai mare complicare a bietei mele vieți de șoarece de bibliotecă. Remarc însă aberația întruchipată de Afacerea cu Istoria. Un ins, un muritor, pe numele său Ion Cristoiu, scrisese o carte, un cărțoi mai precis, deoarece avea 1500 de pagini. Lucrase la cartea asta pînă chelise, în paralel cu treburile presante de ziarist, în Biblioteca Academiei, neîncălzită, luînd la mînă cărți și reviste uitate nu numai de depozitari, dar și de Dumnezeu.
Era bună, era rea, era corectă, era incorectă?

Chestiile acestea urmau să fie judecate de critici, de cititori și eventual de posteritate. Iată însă că, așa cum dezvăluie Dosarul, manuscrisul era luat la purecat, citit și răscitit, verificat de persoane suspuse – membri ai CC al PCR, ștabi de la Secțiile CC al PCR, supus la o mie și una de observații, dublat de referate care, toate, impuneau autorului zeci de modificări. Citind referatele, chiar și pe cele favorabile, mă întreb acum: Cine scria cartea? Eu sau tovarășii?

RomaniaTV

Câştigător Chefi la cuţite 2025. Decizia care a schimbat totul în finală. Cum s-a câştigat premiul de 30.000 de euro!

Observatornews.ro

Locuri de muncă bine plătite pe care nu le vrea nimeni. Unele salarii pot ajunge până la 100.000 de euro pe an

De ce trebuia să refac eu pagini întregi, să fiu indirect în critica sovieticilor, să accentuez elementele pozitive din proletcultism la sugestiilor unor cetățeni care, totuși, nu lucraseră în locul meu, nu citiseră Săteanca și Brazdă peste haturi? Dosarul cărții mele spune totul despre aberația întruchipată de cenzura comunistă, chiar și cînd era o cenzură cu minijupă.

O idee a lui Sadoveanu. O idee interesantă în publicistica lui Sadoveanu (repet, mult superioară celei iscălite de Arghezi prin consistență) din volumul 19 Opere dinainte de 1989:
Războiul a fost pentru țăranii români un timp al deșteptării prin cunoaștere. Pînă la război, înțărcuiți în cătunul lor, din care ieșeau ca Proștii lui Rebreanu, ajunși pe front, țăranii încep să cunoască și alte lumi decît cea din jurul casei lor. Astfel, țăranii își dau seama că sînt posibile și alte moduri de viață decît cel dus de ei de veacuri.

Într-un efort de a birui lehamitea de weekend (e curios cît de puțin lucrez acasă în zilele de sărbătoare) merg la raftul cu Sadoveanu pentru a vedea ce volume îmi lipsesc. Culmea e că nu le am pe toate. Am de ales între a le cumpăra de pe Internet pe toate 20 și a găsi doar cele care-mi lipsesc. Cu ocazia asta aflu că volumul Caleidoscop a fost inclus în volumul 18, probabil, la cererea lui Sadoveanu.

Istoricul – cel care știe finalul. La Găgești fiind și tot amînînd întoarcerea la București, am intrat puternic în subiectul Cum a avut loc răsturnarea de imagine de după 23 august 1944. Despre acest proces e deosebit de periculos să scrii acum, după ce Istoria a umplut de rahat perioada comunistă. Știm acum că în URSS domnea teroarea stalinistă, știm că prin relațiile de prietenie dintre România și URSS se înțelegea în fapt colonizarea rusească a României, știm că tot ce se scria despre Uniunea Sovietică la vremea respectivă era propagandă pur și simplu.

Problema, marea problemă a istoricului e aceasta: Cum poate el să scrie adevărul despre epoca respectivă fără a ține cont de epoca respectivă? Altfel spus, poți judeca oamenii unui fragment de Istorie din înălțimea celui care știe finalul?

E o întrebare care m-a chinuit în cazul Waterloo. Cînd scrii despre Waterloo e greu, dacă nu imposibil, să treci cu vederea că știi finalul. Și apreciezi mișcările ambelor tabere de pe poziția celui care știe și se întreabă, firește, cum de a putut face Napoleon gafa de a amîna atacul cu o vreo oră. Da, dar dacă Napoleon învingea, cine și-ar mai fi pus întrebarea asta?

La fel și cu ceea ce se numește Restabilirea Adevărului după 23 august 1944. Cîți dintre cei care elogiau URSS prevedeau anii staliniști, urmați de Destalinizare, de Îngheț și Dezgheț, pentru ca în final să vină prăbușirea comunismului?