Jurnalistul Ion Cristoiu: „Caragiale denunță năravul românului de a se da mare”

Patimă. Atît în Prizonier în închisoarea cărților, cît și după aceea, în eseul despre risipa de stat, și în alte editoriale dedicate nevoii de austeritate, am vorbit de schița lui Caragiale, Slăbiciune, ca despre o denunțare a cheltuielilor nebune din partea românilor, care trăiesc mult peste limitele cîștigului dat de leafă. Eseul din Prizonier în închisoarea cărților se intitula O nedumerire mereu actuală.

Nedumerirea era a lui Caragiale. Și era stîrnită de „micul funcționar”, care, deși cîștiga 4 lei pe zi, se grăbea să dea 12 lei pentru o birjă care să-l ducă din Centru la Șosea. Căutând schița, pentru a desprinde citate din ea, am descoperit că I.L. Caragiale scrisese despre altceva:
Despre năravul românului de a se da mare luînd o birjă cu muscal.

Stirile PROTV

Cât costă un zbor până în SUA după ce România a intrat în Visa Waiver. Prețul biletelor București - New York după 31 martie

RomaniaTV

Andra a ANUNȚAT despărțirea la început de an. A preferat să dea ea VESTEA ȘOC: 'Nu ne-am certat, dar...'

Nu întâmplător schița, publicată în Universul din 1 octombrie 1899 la rubrica de joi, ținută de Caragiale, Notițe critice, debutează cu fixarea drept patimă bucureșteană a folosirii muscalului:

„Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alţii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cîte o deosebită slăbiciune, cîte o patimă.
Dar bucureştenii?
E uşor de răspuns:
Muscalul!”

În chip ironic, scriitorul denunță folosirea de către muscal – birjarul vremii – a unor prețuri uriașe. Explicația? E prețul patimii bucureștene de a lua birja ca expresie a fălirii cu orice preț. Și Caragiale trece în revistă situațiile care demonstrează patima bucureștenilor pentru luatul birjei. Primul caz e al „micului impiegat”. Al doilea e al iubitei „micului impiegat”, „o jună modistă foarte frumușică”. Al treilea e chiar al personajului narator. Tocmai cînd un moralist sever, urmînd unui economist la fel de sever denunța năravul românilor de a lua o birje de lux ca semn al decăderii morale, personajul narator îi spune:

„– Mă rog – întrerup eu pe filozoful meu – dă-mi voie: poţi să mă-mprumuţi cu douăzeci de lei pînă la 15 ale lunii viitoare? Am mare nevoie.
– Cu plăcere, poftim… Ziceam dar că mania reprezentării…
– Mă iartă – zic eu – îmi explici aldată… mă grăbesc.
– Ei! stai un minut.
– Nu pot, e tîrziu… Mă aşteaptă nevasta gătită: i-am promis s-o duc la Şosea negreşit… La revedere…
– Aha! apilpisiţi trotteurs:
– Paidiom, gaspadin!”

*

Manipularea lui Ștefan cel Mare. Serialele turcești ivite sub semnul Neo-otomanismului, dar și serialele despre Califi, m-au obișnuit cu intervenția nevestei pe lîngă conducător pentru a-i asigura fiului moștenirea tatălui. După moartea lui Alexăndrel Vodă la Constantinopol, în postură de ostatec al sultanului în cadrul vasalității din partea lui Ștefan Cel Mare, rămîne ca posibil moștenitor Bogdan, fiul lui Ștefan Cel Mare și al Voichiței, fata lui Radu Vodă, luată de Ștefan Cel Mare ca pradă, dar care a reușit să-l seducă pe Domnitor. Bogdan Vodă, poreclit și Orbul (cică era chior și urît), fusese asociat la Domnie de Ștefan Cel Mare încă din 1497. A domnit între 1504-1517.
Maică-sa i-a supraviețuit, pare-se.

În Viața lui Ștefan Cel Mare, Sadoveanu, deloc amabil cu Voichița (o suspectează de a-l fi manipulat pe Ștefan ca să se închine turcilor), face mare caz de lucrăturile Voichiței pentru a avea garanția că fiul său rămîne domnitor. Scena pare ruptă din serialul Harun al Rachid în episoadele în care Zubaida, nevasta oficială a Califului, trage sfori să rămînă moștenitor fiul său – Al Amin, și nu Al- Mamun, fiul unei concubine:

„Doamna Voichița intră cu paşi nesimțiți, aducînd fiertură în filigean. Gustă din ea de două ori, o împinse la marginea măsuţei și se așeză lîngă căpătăiul soţului său. Era încă tînără și frumoasă; n-avea nici un fir de păr alb în cosițele care-i încununau fruntea.

– Măria ta, vorbi ea privindu-l cu luare-aminte, ai avut astăzi veşti bune?
– De unde știi?

Te cunosc de pe faţă, măria ta. Altfel n-aş şti, căci mie nu mi le împărtășești. Asta a fost una din mîhnirile mele în toată viața că n-am putut intra în sfatul cel de taină al măriei tale. Nu mă plîng că n-am avut acest drept în fața stăpînului meu; însă acuma măria ta ai alt soț, bărbat împlinit, fecior al măriei tale. Cel puțin de el nu ascunde nimic, căci nu vei găsi mai bun sfetnic decît dînsul. Pe Bogdan l-ai așezat, cu jurămînt, urmaş al măriei tale. Ţine-l deci cel mai aproape.
– Întîi am să-l învăţ să păstreze tainele, zîmbi Vodă.

Doamna Voichița oftă, închizînd o clipă ochii. Soțul său îi cuprinse mîinile.
– Doamnă, fii liniştită. Din ce am orînduit eu nimic nu se va clăti. Fiul măriei tale va sta voievod – peste ce-i lăs şi-ți va face bucurie cînd eu voi fi lipsă. Pînă atunci adă-mi fiertura asta a jidovului și dimineaţa şi sara. Gustă dintr-însa, căci are minunată putere. Şi ia-o căci nu-mi trebuieşte. Domnia ta singură eşti pentru mine doftorie îndestulătoare. Dacă vei face astfel şi vei dori să ştii mai puțin din cele ce nu trebuie să le ştii, are să-mi fie şi somnul liniștit. Şi cînd am s-aud cucul la primăvară, am să iau pe feciorul măriei tale lîngă mine ca să-l învăţ a cunoaşte drumurile în Țara Leşască.
– Deci iar va fi război şi pieire ?
– Fii cuminte, Voichiță, şopti măria sa cu blîndeță, mîngîindu-i fruntea. Dac-ai fost Doamnă, şi ai avut prunc, şi-l doreşti voievod, apoi trebuie să cunoşti că el nu poate avea alt meşteşug decît cel care i se cuvine. Am să ți-l iau, ca să-ți fie drag el mai mult şi eu mai puțin. Nu-i nevoie să spui nimic, nici să lăcrămezi. Bea fiertura şi află că eu îl iubesc mai mult decît măria ta pe fiul nostru; căci măria ta îți vezi numai grijile din clipă, ca o mamă, pe cînd eu le văd pe cele de mîne și priveghez.

Doamna oftă iar, încrucişîndu-şi mînile pe sîn. Vodă părea că priveşte în bagdadie, însă o observa. Era vicleană şi acum ca totdeauna, cu gîndurile ei anumite; însă măria sa o cetea cu ușurință. Grija ei era ce face coconul Ștefan, feciorul lui Alexăndrel Voievod, la Țarigrad. Grija ei era să afle ce partizani ar putea să aibă acest cocon între sfetnicii divanului. Grija ei era să-şi ocrotească întru toate odrasla. Grija ei era să-l vadă încă o vreme în bună stare pe soțul său, ca să se întemeieze deplin aşezămîntul lui Bogdan.”

*

Notă. Ruptă din Gogol, Suflete moarte:
Sobakevici despre lumea înaltă a zemstvei:

„Îi cunosc pe toţi: nişte escroci, unul şi unul, tot oraşul e aşa: un escroc peste altul, a tunat şi i-a adunat. Un singur om de treabă este printre ei, procurorul. Dar şi el, dacă-i să spunem adevărul, e un porc”.