Istoria sclaviei africane

Pana in secolul al XIX-lea, Marea Britanie si celelalte puteri europene si-au limitat ambitiile imperiale din Africa la punctele de coasta de unde isi puteau exercita influenta economica si militara. In cazul Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau in jurul profitabilului comert cu sclavi. Incepand cu secolul al XVI-lea si pana in secolul XIX, se estimeaza ca europenii au transportat de pe coasta Africii de Vest mai bine de 11 milioane de sclavi. Intre 1562 si 1807, cand comertul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi catre Americi.

Insa in ciuda implicarii europenilor in diverse puncte din Africa, doar 10% din continent se afla sub control european direct, incluzand aici Algeria, colonie franceza, coloniile Cape si Natal ale Angliei si Angola detinuta de portughezi. Insa trei decenii mai tarziu, la 1900, europenii detineau aproape 10 milioane km2 in cadrul coloniilor. Africa era la acel moment controlata in proportie de 90% de tarile europene.

Una din principalele justificari aduse de guverne pentru aceasta cursa pentru Africa a fost dorinta de a eradica sclavia odata pentru totdeauna. Cu putin timp inainte de moartea sa, in mai 1873, faimosul explorator si misionar David Livingstone facuse un apel pentru o cruciada mondiala pentru eliminarea comertului cu sclavi detinut de arabi in Africa de Est. Iar pentru adevarata eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesara introducerea pe acest continent a celor trei „C”: comert, crestinism si civilizatie.

Conferinta de la Berlin

Teoria potrivit careia toate popoarele Europei apartineau unei singure rase albe originare din Caucaz (de unde termenul de caucazian) a fost postulata pentru prima oara la inceputul secolului XIX de catre un etnolog german pe nume Johann Blumenbach. Clasificarea facuta de Blumenbach, care distingea rasele umane in functie de culoare (alba/caucaziana, maronie/malaeziana, galbena/mongoloida, neagra/negroida, rosie/americana), a fost reluata ulterior de un etnolog francez pe nume Gobineau. Acesta a alcauit si o ierarhie a raselor, in fruntea careia se aflau, evident, europenii caucazieni. Aceste teorii pseudo-stiintifice au fost populare in secolul al XIX-lea si au servit drept motivatie pentru oameni precum Livingstone, care credeau ca, in calitate de oamenisuperiori, au datoria de a „civiliza” Africa.

Conferinta de la Berlin din 1884-1885, in cadrul careia s-a discutat viitorul Africii (pornind de la problema Congo-ului belgian), a numit eradicarea sclaviei ca tel principal. Actul de la Berlin din 1885, semnat de treisprezece puteri europene, a inclus si o rezolutie pentru „sustinerea eradicarii sclaviei”. De fapt, interesele strategice si economice ale puterilor coloniale – precum protejarea vechilor piete de desfacere si exploatarea unora noi – erau mult mai importante.

Conferinta de la Berlin reprezinta punctul de inceput al sculptarii continentului african dupa bunul plac al europenilor, fara a respecta culturile locale sau grupurile etnice. In urma delimitarii arbitrare a granitelor, oameni din aceleasi triburi s-au trezit de o parte si de alta a granitelor impuse de europeni.

Interesele britanice

Marea Britanie era interesata in primul rand sa-si pastreze liniile de comunicare cu India, de unde interesul special pentru Egipt si Africa de Sud. Dar odata ce controlul asupra acestor doua zone a fost asigurat, aventurierii precum Cecil Rhodes au incurajat achizitionarea altor teritorii cu intentia de a pune bazele unei cai ferate Cape-Cairo. De asemenea, englezii erau interesati de potentialul comercial al teritoriilor bogate in minerale, precum Transvaal, unde au fost descoperite rezerve de aur la mijlocul anilor 1880. In plus, ei doreau sa-i tina pe francezi si germani departe de ceea ce considerau a fi „sferele lor de influenta”.

Astfel, in ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie a ocupat sau anexat Egiptul, Sudanul, teritorii in Africa de Est (Kenya si Uganda), teritorii din Somalia, Rhodesia (Zimbabwe si Zambia), Africa de Sud, Gambia, Sierra Leone, Nigeria, Coasta de Aur (Ghana) si Nyasaland (Malawi). Restul teritoriilor au fost impartite intre Franta, Germania, Belgia, Italia, Portugalia si Spania.

Germania, stat unificat abia din 1871, a inceput cursa colonizarilor mult mai tarziu decat competitorii sai. Prima sa achizitie coloniala a avut loc in 1884 (Africa de Sud-Vest germana sau Namibia). Teritoriul era populat de doua triburi semi-nomade, Herero in aridul platou central, si Nama, in stepele inca si mai aride din sud. Este deja cunoscuta povestea rebeliunii Herero din 1904, careia i s-a pus capat prin infamul ordin de exterminare dat de generalul Lothar von Trotha.

„Spiritul Berlinului”

Asa-zisul filantropic „spirit berlinez” nu era insa cu totul lipsit de semnificatii. Odata ce a fost cunoscut faptul ca, cel putin in Congo, sclavia nu doar ca inca exista, dar era si o afacere profitabila, s-au pus bazele unei conferinte internationale impotriva sclaviei. Aceasta a avut loc la Bruxelles in 1889-1890.

Omul care a condamnat public existenta sclaviei in Congo (posesiune personala a regelui belgian) a fost misionarul francez Charles Lavigerie. In cadrul unei slujbe tinute la Paris in 1888, Lavigerie si-a socat audienta descriind ororile comertului cu sclavi din Congo.

Ca rezultat al conferintei de la Bruxelles, Leopold a acceptat sa puna capat sclaviei in schimbul dreptului de a pune taxe pe produsele importante. El ignora astfel una din rezolutiile-cheie ale Actului de la Berlin din 1885, prin care era garantata libertatea comertului din acea regiune. Cu toate acestea, practica muncii fortate a fost continuata in Congo, unde populatia locala era fortata sa munceasca in industria cauciucului, cel mai valoros produs de export. Abia in anii 1920 situatia avae sa se schimbe, cand  autoritatile belgiene si-au dat seama de catastrofa demografica pe care o cauzasera prin practicile barbare si care putea sa-i lase fara forta de munca, fie ea libera sau nu.

Sfarsitul sclaviei africane?

Semnatarii Actului General de la Conferinta de la Bruxelles si-au declarat intentia de a pune capat traficului cu sclavi africani. In 1919, acestui act avea sa i se adauge o conventie pentru suprimarea totala a sclaviei, in toate formele sale, si a comertului cu sclavi. Insa munca fortata avea sa ramana o realitate in coloniile africane pana in anii 1940. Ultimul stat african care a abolit sclavia a fost Etiopia, in…1932.

Sclavii au constituit o parte a societatii inca de acum mii de ani si continua sa existe chiar si astazi, desi sclavia este interzisa in mod oficial in aproape toate tarile din lume.

Pentru a te ajuta sa afli mai multe despre sclavie, Listverse a descris cateva aspecte mai putin cunoscute ale acestei conditii umane. Iata care sunt acestea:

Sclavia, a fost parte a societatii umane inca de la inceput si continua sa prospere si azi. Sa aruncam o privire prin istorie si sa vedem cum s-a creeat, dezvoltat si supravietuit in timp.

Sclavia – a luat nastere in Virginia, SUA

Nasterea sclaviei

Sclavia isi are oficial inceputul in Virginia in anul 1654 cand Anthony Johnson, un om de culoare, a reusit sa convinga instanta ca servitorul sau (de asemenea, tot negru), John Casor este al lui pe viata. Johnson insusi a fost adus in Virginia cativa ani mai devreme tot ca servitor (in urma unei datorii pe care o avea si pe care nu putea sa si-o achite. Mai sus este prezentat actul prin care acesta a fost “inrobit” din cauza datoriei. Johnson a reusit sa stranga banii necesari sa isi plateasca datoria, atat a lui cat si a sotiei lui). Instanta a decis in favoarea lui Johnson si a astfel a luat nastere, pentru prima oara, oficial sclavia in Virginia. Intre timp, Johnson a devenit foarte bogat si a inceput importul de sclavi, propriul sau popor “negru” din Africa, sclavi pentru care a garantat cu 250 de acri (la acea perioada, orice persoana care importa un sclav trebuia sa garanteze cu 50 de acri/sclav). In cele din urma, poate repercursiuni ale faptelor sale, pamantul si averea i-au fost confiscate si date unui barbat alb, pe motiv ca Johnson ” a fost un negru si prin urmare un strain”.

Inventiile dezastruoase

Masina de egrenat bumbac

In a doua parte a secolului al XVIII-lea, sclavia a inceput usor usor sa dispara din Statele Unite dupa ce fermierii ce detineau plantatii au inceput sa aiba tot mai putin nevoie de lucrul manual. Multi proprietari de sclavi i-au eliberat pe acestia si astfel se credea ca sclavia va disparea. Si lucrurile s-au schimbat. In 1793, Eli Whitney a inventat masina de egrenat bumbacul (un dispozitiv pentru procesarea bumbacului brut). Aceasta inventie insemna ca un om putea procesa de pana la 50 de ori mai mult bumbac pe zi decat pana atunci. Acest lucru a dus la inmultirea numarului de culturi de bumbac iar sclavia a inceput iarasi sa fie “pe ordinea de zi” fiind nevoie de tot mai multa mana de lucru in aceasta industrie a tesaturilor de bumac in plina dezvoltare.

Cuvantul sclav

Cuvantul “sclav” , vine din Grecia Bizantina “sklabos”, nume dat popoarelor slave. Vikingii de obicei capturau slavi si ii vindeau mai departe romanilor ca sclavi. Termenul dateaza de prin jurul anului 580 D.H. de la cuvantul din latina “servus” utilizat pe atunci pentru a desemna tot felul se servitori – inrobiti sau nu .

Biblia si sclavia

Piata de sclavi

Biblia nu accepta sau interzice in mod expres sclavia. In Noul Testament, Iisus vindeca un sclav iar stapanul sau il felicita pentru credinta sa. Iisus nu condamna proprietarii de sclavi si nu ne este sugerat in nici un fel cum ca sclavia ar fi gresita. Apostolul Pavel nu se ocupa direct cu institutia sclaviei, foarte importanta in societatea vremurilor sale, decat numai in perspectiva sacramentala si eshatologica. “Iar voi, stapanilor, faceti tot asa fata de ei, lasand la o parte amenintarea, stiind ca Domnul lor si al vostru este in ceruri si ca la El nu incape partinire” (Efeseni 6, 9). Vechiul Testament insa merge putin mai departe si le aminteste oamenilor sa trateze sclavii lor ca pe semenii lor.

Motivul cel mai probabil pentru aceasta discrepanta morala este ca la acel moment sclavia nu numai ca era peste tot, dar era considerata normala si morala si astfel nu a existat nici un motiv de mentionare sau cum majoritatea oamenilor din ziua de azi ar considera o serioasa problema de gandire si valoare. Sclavii la momentul respectiv, de asemenea, erau in general mult mai bine tratati decat sclavii “moderni” si de obicei, dupa ce isi indeplineau datoriile si daca strangeau banii sa isi plateasca rascupararea erau liberi.

Tara Libertatii

Liberia este o tara mica de pe coasta de vest a Africii, inconjurata de Sierra Leone, Coasta de Fildes, Guineea si Oceanul Atlantic. In anul 1822, Liberia a fost fondata ca o colonie de sclavi americani ce fusesera eliberati. Atat de recunoscatori au fost sclavii eliberati pentru eforturile depuse de Presedintele James Monroe ca a reusit sa cladeasca o “tara libera” incat au numit capitala statului Liberia chiar dupa numele acestuia (Monrovia) . In 1847, sclavii eliberati si-au declarat independeta si astfel o noua natiune s-a nascut oficial . In primii sai 133 de ani, tara a fost condusa de un singur partid de americano-liberieni. In mod ironic, doar copii acestor americano-liberieni care faceau parte din partid au fost considerati cetateni cu drept de vot . Liberia este in prima si singura (pana acum) natiune africana care a ales ca presedinte o femeie (Ellen Johnson-Sirleaf). Engleza liberiana (limba oficiala a tarii) este de fapt limba engleza vorbita de sclavii afro-americani in secolul al 19-lea. Sclavii eliberati si care formeaza acum poporul liberian, au transformat aceasta tara in replica oraselor pe care le-au parasit din

Statele Unite.

O marca de onoare

In Africa, inaiante de sosirea comerciantilor europeni de sclavi, sclavia era parte normala a vietii. Lucrul care a facut-o sa se diferentieze de “stilul european” era faptul ca proprietarul de sclavi avea reputatie si onoare daca se purta cu sclavii lui cu respect si bunatate. Cu cat isi tratau sclavii mai bine, cu atat era considerat mai onorabil. A-ti agresa un sclav ( cum des aveau obiceiul europenii a o face) era considerat lipsit de etica, iar reputatia iti era pusa in joc daca nu iti hraneai sclavii bine .

Charles Lynch

Charles Lynch a fost un fermier si revolutionar american in Virginia. In timpul Revolutiei Americane, el a condus o instanta care a incercat sa pedepseasca suporterii britanicilor. Sentintele pronuntate au fost, in marea majoritate, confiscarea bunurilor, flagelare sau serviciu militar obligatoriu. Dupa revolutie, Lynch a devenit membru al Senatului Virginia. El a devenit faimos datorita tenenului “lynching” (linsas). Linsarea sclavilor a inceput initial cu flagelarile, dar intr-o perioada scurta de timp acest lucru a evoluat in executari (de obicei prin spanzurare) .

Dupa revolutie, Lynch a devenit membru al Senatului Virginia. El este, desigur, acum celebru pentru termenul de “linsaj” sau un mob “Lynch”. Linsaj de sclavi initial a inceput ca flagelare, dar intr-o perioada scurta de timp, acest lucru a progresat la executarea rezumat (de obicei prin spanzurare). Lynchburg in Virginia este numit pentru fratele lui Ioan. Orasul Lynchburg in Virginia a fost numit dupa acesta.

Practici stravechi

Sclavia este o practica straveche, ea este mentionata inca din cele mai vechi timpuri, cum ar fi in Codul lui Hammurabi (1760 i.Hr., fotografia de mai sus), cel mai vechi cod de legi conoscut – din Babilon. Este mentionata si in Biblie, iar unele dintre filosofii antici (inclusiv Aristotel) credeau ca unii oameni s-au nascut intr-o stare naturala de sclavie. Sclavia din acele zile a fost de multe ori pedeapsa pentru datorii , odata ce datoria era rambursata, sclavul era eliberat.

Permisia Papala si interzicerea sclaviei

In timp ce Biserica Catolica a condamnat in mod repetat ideea de sclavie, a existat o scurta perioada de timp intre secolele XV-XVI, cand sclavia era permisia doar de papalitate. Papa, care a dat permisiunea a fost Papa Nicolae al V-lea (foto mai sus), in 1452, cand a emis un edict papal special ( o scrisoare oficiala trimisa de Papa), ce permitea Regelui Afonso V al Portugaliei sa subjuge paganii capturati in timpul razboaielor.

Textul continut este urmatorul :

“Va acordam [Regilor Spaniei si Portugaliei] prin prezentele documente, cu Autoritatea noastra Apostolica, permisiunea deplina si libertatea de a invada, cauta, captura si subjuga sarazinii si paganii, precum si alti necredinciosi si dusmani ai lui Hristos oricare ar fi acestia, la fel si pe regii lor, ducii, principii si altii […] si transformarea acestor persoane in sclavii personali.”

In 1537, Papa Paul al III-a a revenit la punctul de vedere traditional anti-sclavie a Bisericii.

1. Recunoscuta oficial in Virginia

Scalvia a existat inca din vremea Egiptului Antic, iar primele documente care o atesta sunt din Sumeria, insa, in mod oficial, ea a fost recunoscuta pentru prima data in statul american Virginia, in 1654, cand Anthony Johnson, un barbat de culoare, a convins o instanta ca servitorul lui, John Casor, de asemenea de culoare, este al lui pentru tot restul vietii.

Johnson insusi ajunsese in Virginia cu cativa ani in urma ca si servitor cu contract, pentru a munci ca sa-si plateasca o datorie. El a reusit pana la urma sa stranga suficienti bani pentru a-si cumpara atat contractul lui, cat si pe cel al sotiei.

Ulterior, Johnson a devenit bogat si a inceput sa ia mai multi sclavi negri din Africa, insa, la un moment dat, averea i-a fost confiscata pe motiv ca el este un om de culoare si data unui alb.

2. O inventie dezastruoasa

In a doua parte a secolului al XVIII-lea, sclavia incepea sa dispara in mod natural din Statele Unite, deoarece fermierii cultivau plante ce aveau nevoie de mai putina ingrijire manuala, multi proprietari de sclavi eliberandu-si robii. Insa lucrurile aveau sa se schimbe in scurt timp, in mod neasteptat.

In 1793, Eli Whitney a inventat masina de egrenat – un aparat care procesa bumbacul brut. Asta insemna ca un singur om putea prelucra de pana la 50 de ori mai mult bumbac intr-o zi, decat pana atunci, ceea ce facea din acesta o uriasa sursa de bani. Inventia a determinat insa o revenire rapida a sclaviei, pentru ca plantatiile de bumbac au inceput sa se extinda vazand cu ochii, inlocuind alte culturi.

3. Originea cuvantului

Cuvantul “sclav” vine de la “sklabos”, din greaca bizantina, care era denumirea pentru popoarele slave. Vikingii obisnuiau sa captureze slavi pe care ii vindeau apoi ca sclavi romanilor. Ulterior, prin 580 d.Hr., latinescul “servus” incepe sa fie folosit pentru toate tipurile de servitori, inrobiti sau nu.

4. Pamantul libertatii

Liberia este o tara mica de pe coasta de vest a Africii, ce se invecineaza cu Sierra Leone, Coasta de Fildes si Guineea. In 1822, Liberia a fost infiintata ca si colonie de catre sclavi americani eliberati. Pentru a-si arata recunostinta catre presedintele James Monroe, ei au numit capitala statului dupa el – Monrovia. In 1847, sclavii eliberati au declarat independenta Liberiei, constituind astfel o noua natiune.

5. O marca a onoarei

In Africa, proprietarii de sclavi care ii tratau pe acestia cu respect si bunatate aveau o reputatie buna. Cu cat isi tratau sclavii mai bine, cu atat erau mai onorabili. Proprietarii europeni de sclavi, care se purtau in general mai grosolan cu sclavii, si nu le ofereau mancare, haine si conditii de calitate, erau considerati lipsiti de etica.

6. Opinia papala

Desi Biserica Catolica a condamnat in mod repetat ideea de sclavie, in secolele XV si XVI a existat o perioada scurta in care a fost permisa chiar de catre un papa. Este vorba de Papa Nicholas al V-lea care, in 1452, a emis un act ce permitea Regelui Afonso al V-lea al Portugaliei sa inrobeasca paganii capturati in razboaie. In 1537, Papa Paul al III-lea a anulat acest act.

7. Sclavia astazi

Potrivit unor studii realizate de organizatii anti-sclavie, in prezent se crede ca exista aproximativ 27 de milioane de sclavi, in ciuda faptului ca aceasta conditie este interzisa aproape peste tot. Mai mult, dintre acestia, peste jumatate ar fi copii.

Imagineaza-ti imposibilul: cum ar fi sa zbori pe deasupra Pamantului in secolul al XVII-lea, in epoca descrisa in cartile de istorie drept perioada coloniala, cand europenii dadeau navala in Lumea Noua pentru a pune mana pe o zona salbatica si aproape pustie. Dar de fapt ai vedea zeci de milioane de bastinasi care traiau deja in America si carora li s-au adaugat un flux masiv nu de colonisti europeni, ci de sclavi africani. Pana la inceputul secolului al XIX-lea, africanii sositi in cele doua Americi au fost aproape de patru ori mai multi decat europenii. Privind de acolo, de sus, nu ai avea cum sa-ti dai seama ca acei putini europeni sunt personajele principale. Mai degraba ti-ar atrage atentia cele doua populatii majoritare: africanii si indienii.

Ai avea multe de vazut. Sclavii africani fugeau cu zecile de mii de conditiile cumplite de pe plantatiile si din minele europenilor, indreptandu-se spre interiorul continentului, spre teritoriile controlate de indieni. Peste tot in cele doua Americi, fostii sclavi si indigenii au format comunitati hibride, cunoscute sub denumirea dequilombo (cuvantul pentru „asezare“ in graiul angolez kimbundu).

Derulata in mare parte la adapost de privirile europenilor, complexa interactiune dintre negri si pieile rosii este o drama ascunsa, pe care istoricii si arheologii au inceput abia de curand sa o desluseasca. Iar prezenta acestui capitol pierdut nu este nicaieri mai evidenta decat in Brazilia, unde mii de quilombos ies la iveala, reafirmandu-si cultura mixta si facand presiuni pentru a obtine drepturi de proprietate asupra pamanturilor pe care le ocupa inca din epoca sclaviei. Miza este mare: legi noi confera comunitatilor quilombo din Brazilia un rol esential in conturarea viitorului marii jungle amazoniene.

Papagalii ara tipa undeva deasupra tuturor, in timp ce mica ambarcatiune cu motor urca pe rau, lasand sa se legene in urma ei zambilele-de-apa. Barca strabate bazinul inferior al Amazonului, mergand de la gura marelui fluviu, pe un afluent, pana in catunul Baixo Bujaru. Satul, aflat in  statul nordic Pará, s-a schimbat surprinzator de putin din secolul al XVIII-lea, cand a fost intemeiat de sclavii fugiti de la stapanii lor portughezi. Nu are decat o scoala si o cladire comunitara, inconjurate de case deschise din lemn, nu are electricitate, apa curenta sau servicii medicale si se poate ajunge aici doar pe rau. Langa pontonul principal, mai multe maini apuca barca. Aproape o suta de oameni asteapta, dornici sa intalneasca echipa medicala venita in vizita: un generalist, un stomatolog, o sora, o asistenta si doua cosmeticiene. „E adevarat ca in alte tari nu poti sa faci un tratament facial si sa-ti impletesti parul in dreaduri in timp ce ti se face un test Papanicolau? – intreaba pilotul. Chiar ca Brazilia e o tara civilizata!“

In secolele de sclavagism, aproximativ cinci milioane de africani captivi au fost adusi in Brazilia. Aproape imediat ce erau pusi la munca, sclavii incepeau sa evadeze, creand lumi de fugari in interiorul tarii. Protejate de un labirint de rauri si paduri de nepatruns, aceste asezari ilicite au rezistat decenii si chiar secole de-a randul.

Brazilia a abolit sclavia in 1888, fiind ultima natiune din emisfera care a facut-o. Dar sfarsitul sclaviei nu a pus capat si discriminarii. In multe regiuni izolate, sclavii fugari ai Braziliei, numiti si quilombolas, au continuat sa stea ascunsi, ferindu-se atat de bine de ochii autoritatilor, incat, la jumatatea secolului trecut, cei mai multi factori de decizie nici nu credeau ca mai exista asemenea comunitati. In anii ’60, conducatorii militari ai Braziliei au decis sa deschida Bazinul Amazonului. Era la mijloc – sustineau ei – destinul poporului. Imediat au inceput sa apara speculatorii, alimentand clasica bula imobiliara. Sperand sa obtina castiguri rapide, au defrisat zone intinse, au plantat furaje si au cautat cumparatori. Toti cei gasiti pe proprietate erau considerati intrusi si alungati, de multe ori sub amenintarea armelor. Nenumarate comunitati quilombo au fost sterse de pe fata pamantului. Dar multe au reusit sa supravietuiasca, printre care si Baixo Bujaru.

In multimea care astepta in Baixo Bujaru se afla si Bettina dos Santos, mama pilotului, nascuta acum vreo 70 de ani intr-o casa aflata la 45 de minute in amonte. Cand generalii au „feliat“ Baixo Bujaru, impartindu-l in ferme si vanzandu-l unor investitori cu relatii politice, aici nu exista nicio scoala si nicio forma de protectie legala. Barbati inarmati au taiat padurile comunitatii quilombo si au adus vite pe terenurile golase ramase in urma lor. Impreuna cu biserica locala, Bettina dos Santos povesteste ca a contribuit la organizarea unor miscari de protest. „Dar n-am reusit sa-i oprim. Aveau prea multe arme.“

In anii 1980, geologii au descoperit aici noi bogatii – bauxita si caolin – in bazinul hidrografic vecin, si el  ocupat de quilombolas. Inca o data, statul a distribuit fara retineri pamanturile, concesionandu-le companiilor miniere. „Asa incat, inca o data, i-am anuntat ca eram si noi acolo“ – spune ea. De aceasta data, au avut succes. In martie 2008, Baixo Bujaru si vecinii lor au castigat titlurile de proprietate asupra pamantului.

Dupa standardele americane, sufrageria lui dos Santos e goala: o masuta cu fotografii de familie si un dulap cu carti pe un perete. Insa femeia care a crescut fara acces la servicii medicale e vizitata acum, la fiecare cateva luni, de o ambarcatiune plina de medici si cosmeticiene. Dos Santos nu a avut cum sa mearga la scoala si si-a riscat viata pentru a protesta impotriva defrisarilor. Acum, fiica ei isi da doctoratul, iar fiul ei lucreaza pentru o asociatie de fermieri. Zambind cu mandrie din fotografii, cei doi sunt dovada vie a modului in care quilombolas au devenit, din invizibili, cetateni cu drepturi legale.

Comertul cu sclavi din Atlantic a fost o afacere uriasa, ale carei tentacule au cuprins toata America, din Boston pana la Buenos Aires. Dar centrul sau a fost colonia portugheza Brazilia: pentru fiecare african care ajungea in America de Nord britanica, in Brazilia soseau 12. Cei mai multi erau trimisi in minele de aur si pe plantatiile de trestie de zahar, unde munca brutala ucidea intre o treime si o jumatate dintre ei in decurs de cinci ani. Ca sa recolteze trestia de zahar, oamenii retezau tulpinile dure si lipicioase, ca de bambus, sub soarele arzator. Pentru a prelucra zaharul, sucul trebuia fiert in clocot pana scadea, in cazane mari, fumegande. Nu e deci de mirare ca sclavii si-au cautat rapid o cale de scapare, creand cel mai celebru quilombo dintre toate: Palmares, care, in culmea gloriei sale, la jumatatea secolului al XVII-lea, stapanea peste 25.000 km patrati in muntii din nord, de pe coasta.

Se spune ca intemeietorul acestei natiuni de quilombolas a fost Aqualtune, o printesa angoleza cu rang de general, cazuta in sclavie in timpul razboiului congolez din 1605. La scurta vreme dupa ce a ajuns in Brazilia, Aqualtune, insarcinata, a evadat impreuna cu cativa dintre soldatii ei si a fugit in Serra da Barriga, un sir de protuberante bazaltice care domina campiile din zona de coasta, ca niste turnuri de paza. Pe una dintre aceste inaltimi se afla un iaz, adapostit de trunchiuri de arbori – si aici traia o comunitate indigena. Legenda spune ca acesta e locul unde Aqualtune a ridicat Palmaresul.

La ora actuala, Palmaresul este un parc national din statul Alagoas, unde se ajunge doar pe un drum desfundat, noroios, nemarcat si care poate smulge foarte usor baia de ulei a unui automobil. O inscriptie comemorativa asezata langa iazul din legenda aminteste povestea Aqualtunei – spre supararea istoricilor, fiindca nimeni nu stie exact cat e de adevarata. Ce stiu insa cercetatorii este ca acest quilombo de vreo 12 sate a devenit un loc de refugiu pentru aproximativ 30.000 de africani si indieni, ca si pentru cativa europeni renegati. La vremea respectiva, avea cam tot atati locuitori cat toata America de Nord britanica. Prin 1630, fiul lui Aqualtune, Ganga Zumba, conducea deja Palmaresul dintr-un palat bogat impodobit, unde aveau loc ospete imbelsugate, servite de slujitori umili.

Supusii lui Ganga Zumba foloseau forje de tip african pentru a-si confectiona pluguri si coase, pe care le foloseau pe ogoarele lor cu culturi mixte, de tip indian – porumb, orez, manioc –, si paduri agricole de palmieri si arbori-de-paine. Asezarile lor erau protejate cu palisade inalte, gropi captusite cu tepuse mortale si carari podite cu ghimpi care sfasiau carnea celor neavizati. Daca un sat mai laturalnic era atacat, locuitorii fugeau spre zonele inalte, unde solurile fertile si izvoarele naturale le permiteau sa reziste oricarui asediu.

Lisabona vedea Palmaresul ca pe o provocare directa la adresa statutului ei colonial. Trupele de quilombolas faceau raiduri asupra asezarilor portugheze si, in plus, blocau expansiunea europenilor spre interiorul continentului. Furiosi si inspaimantati, portughezii au lansat peste 20 de atacuri asupra Palmaresului – de fiecare data, fara succes. Insa acest conflict permanent l-a istovit pe Ganga Zumba, care, in 1678, a acceptat sa nu mai primeasca alti fugari si sa se mute din munti. Respingand ceea ce considera a fi un act de tradare, Zumbi, nepotul lui Ganga Zumba, si-a otravit unchiul si a rupt acest tratat. Ca riposta, trupele colonialiste au atacat Serra da Barriga an dupa an. Pana la urma, portughezii au distrus Palmaresul dupa un asediu cumplit, in 1694, ucigand sute de locuitori. Acest quilombo nu a mai fost recladit niciodata, dar Zumbi si Palmaresul au ramas simboluri ale rezistentei.

Istoria si evolutia afroamericanilor.

Asa cum se explica in articolul “United States. History.”, din Encarta Encyclopedia editia 2000, istoria poporului american a inceput prin ciocnirea dintre europeni, africanii din Vestul Africii si indienii nativi din America de Nord. Dupa cum toata lumea stie, europenii au “descoperit” America intamplator si, apoi, si-au creat imperii prin cucerirea populatiei indigene si prin transformarea in sclavi a celor din Africa. Ambele procese au fost insotite de secole de interactiune culturala – interactiune care a insemnat dezastru pentru africani si populatia indigena si triumf pentru europeni, dar care a transformat de fapt toate popoarele de-a lungul istoriei.

Primii care au suferit de pe urma cuceririi au fost nativii, din cauza izolarii lor de restul lumii. Mai tarziu, in timpul perioadelor coloniale din Nordul si Sudul Americii si din Caraibe, au sosit in Lumea Noua mult mai multi africani decat europeni. Comertul cu sclavi i-a imbogatit pe unii europeni si pe unii africani, dar amploarea acestui comert a dezorganizat sistemele politice din Africa, a transformat vanatoarea de sclavi intr-un adevarat razboi si a lasat multe societati africane fara tineret.

Considerandu-se ca ‘stapanii de drept’ ai acelui pamant salbatic pe care il cucerisera, englezii au inceput sa stapaneasca din ce in ce mai multe colonii. Pe la 1700, aproximativ 250000 de europeni si africani locuiau in ceea ce va deveni Statele Unite ale Americii. In 1775 erau cam doua milioane si jumatate, si asta datorita in mare parte imigratiei: imigratia fortata a sclavilor africani si cea de buna voie a englezilor, nemtilor, scotienilor si

irlandezilor. In regiunile din est, sclavii africani – majoritatea nascuti in Africa – erau adesea mult mai numerosi decat albii. Astfel ca 70% din populatia Carolinei de Sud era alcatuita din

negri; aproape toti africanii erau importati direct in colonie in secolul XVIII.

Aici traditiile culturale – limba, mestesugurile, experientele religioase si credinta – au supravietuit cel mai bine printre sclavi, caci aici traiau si lucrau practic nesupravegheati. Minoritate etnica importanta in America, afro-americanii reprezinta actualmente cam 12.5 % din populatia Americii. Dupa cum bine se stie, in timpul perioadei coloniale din America, ei erau considerati proprietatea stapanilor lor si nu aveau drepturi. Sclavi negri

puteau fi gasiti in toate cele treisprezece colonii britanice, ca si in colonia spaniola Florida si in cea franceza, Louisiana. In primele decade ale secolului XX, incepand cu Renasterea din Harlem, afro-americanii au boicotat procesul de segregare si si-au creat o comunitate independenta si o viata institutionala.Si-au facut scoli, banci, ziare, si mici afaceri pentru a-si servi interesele propriei comunitati.

In anul 1954, Curtea Suprema a luat o decizie istorica in cazul Brown vs. Board of Education din Topeka. Aceasta decizie a dus la stoparea procesului de segregare, pe cale legala, in toate zonele din sud, in scoli, restaurante, locuri publice. Impulsionata de lideri precum Martin Luther King Jr, miscarea pentru drepturile civile din Statele Unite a capatat o noua amploare la jumatatea anilor ‘50. Grupurile manifestante organizau diferite marsuri non-violente.

Intre anii 1960 si 1970, miscarea pentru Puterea Negrilor i-a facut pe afro-americani sa-si gaseasca in Africa o sursa de inspiratie si a pus accentul pe solidaritatea afro-americana mai degraba decat pe integrare.

Raspunzand presiunii miscarii pentru drepturile civile, guvernul le-a oferit mai multe drepturi politice si economice negrilor amercani. Prin Actul pentru Drepturi Civile din 1965 (Civil Rights Act) a fost interzisa discriminarea in locurile publice, angajare si sindicate. Tot in anul 1965, prin Actul Dreptului la Vot (Voting Rights Act) s-a dat dreptul de vot tuturor negrilor din Sud.

Din punct de vedere politic si economic, negrii au facut pasi mari in epoca ulterioara miscarii pentru obtinerea drepturilor civile. Unele dintre cele mai importante personalitati de astazi din America, precum Colin Powell, sunt afro-americani. (Encarta,1)

In ce priveste mijloacele mass-media, primul film regizat de un negru a fost in 1918 Birthright al lui Oscar Micheux, care prezenta problemele linsarii comunitatilor de negri in secolul XX. Urmatorii regizori au mai fost prin anii ‘70, zugravind crimele din orase. In anii ‘80 a aparut o noua generatie de regizori negri, independenti de marile studiouri Hollywoodiene, care au inceput sa faca filme foarte critice si de mare succes comercial. Cel mai

important regizor este Spike Lee, cu filmele Bamboozled si Jungle Fever, care analizeaza problemele foarte complexe ale negrilor din America si examineaza cu rigurozitate relatiile rasiste din Statele Unite. Exista de asemenea actori si cantareti afro-americani de seama, ca Whoopi Goldberg sau Whitney Huston.

Surse :

http://www.ziare.com

http://sorina.softadviser.ro

http://www.natgeo.ro

http://www.historia.ro

http://www.cerceteaza.com