Ionn Cristoiu: ” Tudor Arghezi acum o sută de ani: Prostia ce domnește într-o bună parte din presa românească e o prostie neînchipuită ”

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie, în această dimineaţă pe blogul sau, despre presa de azi şi de ieri. Acesta face un salt în istorie şi citează o scriere făcută de Tudor Arghezi. Redam, integral, editorialul postat de Ion Cristoiu pe blogul sau:

Ca și presa de azi. 25 august 1912. Într-o tabletă din Facla intitulată Din presă, Tudor Arghezi face un rechizitoriu feroce al presei din primii ani ai secolului XX. Au trecut de la vremea publicării acestuia peste o sută de ani. Dacă n-ai ști că se referă la presa de atunci ai crede c-a fost scris pentru a descrie presa de azi:

Stirile PROTV

Doi tineri căsătoriți de doar două luni și-au găsit sfârșitul pe „Drumul morții”. Tragedia a fost filmată | VIDEO

RomaniaTV

Gabriela Cristea, desfiinţată de fani după ce a apărut la plajă în Mamaia. „Miss Piggy e trudită rău!” FOTO

„Presa, pentru cine o cunoaște, presa de partid și de afaceri, cu infirmii ei morali, cu țațele ei bătrâne, sterpe și mustăcioase, cu staroștii, cu pezevenghii, cu dobitoacele gulerate, veștejitură și gunoi, noroaie și bale, mâncărime și neputință, e ceva ca un templu prelungit cu un bordel, în care «Facla» și-a pus de gând să ardă cândva o noapte. Într-un număr ce va fi închinat acestei a patra puteri în stat, se va face inventarul nulităților căscate, care în bună parte alcătuiesc numita putere. Cu tămâia cuvenită va fi afumată cinstea arendașilor de presă, oameni care adeseori nu cunosc uzajul propriu al condeiului, ratați ai tuturor profesiilor și chiar ai politicii, slugi sugărețe cretini și gheșeftari.

Nimic mai jalnic, în același timp, ca lumea de robi a celor așa-zișii mici; salaorii fără scânteie posibilă, ai celor douăzeci, treizeci de coloane cotidiane, asupriții unei munci care ar ține prin definiție de creier și care se face mai mult cu spinarea. Talente adevărate, rătăcite prin redacții, unde cel mai slab interes merge fără greș la personalitate, inteligențe tari, năzuințe frumos pornite, se pierd neîncetat, în vecinătatea molipsitoare a câte unui catâr en chef sau director, incapabil adeseori să aprecieze un talent sau mai bine zis jignit de ființa lui. Prostia ce domnește într-o bună parte din presa românească, azi când prea puțini mai sunt să-și amintească de adevărata chemare a gazetarului, când dascălii independenți de gândire au pierit unul câte unul, și când cei rămași par grosului ziaristic sau nebuni sau subvenționați, e o prostie neînchipuită. Și această prostie comandă un cortegiu întreg de apucături și vicii care înjosesc meșteșugul de ziarist, privit ca o îndeletnicire de multe ori inferioară. Spionaj, delațiune, trădare, presa convine confraților ambigui, vin și sifon. În acest sprit intelectual se simt bine jurnaliștii în solda poliției, care slujesc, pe câţiva gologani, și Anei și Caiafei. Cutare șoarece de colecție, de la ziarul cutare, fură manuscrisele anonime ale oamenilor politici care colaborează dinafară, și le duce la Siguranță…

În definitiv, câte ziare se pot lăuda că fac educație politică sau sufletească pe care cititorii o așteaptă de la presă, pentru ca ziaristul să merite salutul respectuos al publicului, cu care el știe să-și întâmpine prietenii și apărătorii?” (T. Arghezi, Din presă, Facla, 25 august 1912)

*
O istorie coordonată de masculi
Din Istoria ilustrată a omenirii, mai precis din volumul despre anii care au urmat Revoluţiilor de la 1848, reţin lupta dusă de femeile care voiau să fie şi altceva decât pubele pentru spermatozoizii bărbaţilor, pentru recunoaşterea că doctoriţe, ca ingineri, ca oameni de ştiinţă. De remarcat că lumea masculilor a admis mult mai uşor şi mult mai repede femeia-scriitor, decât femeia- inginer. Scrisul trecea în ochii bărbaţilor drept ceva asemănător cântatului la pian, torsului sau lucrului la gherghef. Profesii precum cele de doctor, de ziarist, de inginer sau de savant cereau ieşirea femeii din gineceul în care o încuia bărbatul – soţ, tată sau frate. Astfel de profesii însemnau expunerea femeii în spaţii publice, altfel spus, posibilitatea ca ea să fie văzută, dorită, pipăită cu priviri pofticioase de bărbaţi străini. Adulterul în imaginaţie pare a fi un pericol de care sunt convinşi azi cei care obligă femeile să nu arate străinilor nici măcar o bucată din pielea picioarelor.

Absenţa drepturilor pentru femei şi-a avut cauză nu atât în credinţa masculină în inferioritatea genului frumos, cât mai ales în convingerea că femeia rămâne, înainte de toate, un obiect erotic.
E însă această credinţă chiar atât de minimalizatoare a femeii cum se străduiesc să ne convingă feministele de azi?!