Ion Cristoiu:”Rușii ne-au mai ocupat o dată”

Dificultățile de adevăr din anii comuniști au ținut departe cercetarea anilor 1821-1856 din istoria patriei.

Dacă ar fi fost posibilă libera exprimare, s-ar fi observat, cum se întîmplă acum, cînd au apărut studiile lui Anastasie Iordache, Apostol Stan, Nicolae Ciachir, că perioada 1944-1964 își găsește în trecut un model exemplar.

E vorba de anii de după 1812: anii ocupării militare și politice de către ruși a Principatelor Române.
Despărțite de mai mult de un secol, cele două perioade au cîteva note comune:

1) În ambele situații rușii justifică ocupația printr-o așa-zisă eliberare. În 1812, eliberarea de sub turci. În 1944, eliberarea de sub jugul fascist.
Cele două ocupații au loc în plin război dus de Imperiul Rus cu alte imperii. În 1812, războiul cu Imperiul Otoman. Un soi de război rece urmînd unui război cald. În 1944, un război rece, cu Imperiul American, la capătul unui război cald, cu Imperiul German.

Stirile PROTV

Convoaie militare în mai multe zone din Moldova și Transilvania. Ce se întâmplă

RomaniaTV

Laura Cosoi a făcut anunțul despre al 5-lea copil: „Am vizualizat o familie numeroasă”

2) În ambele situații, Rusia are drept obiectiv instaurarea în Principate a orînduirii sale interne, forțînd o realitate existentă să se înghesuie, proustian, în tipare străine.
Începînd cu 1812, Principatele Române trebuie să aplice Regulamentele Organice, corpus de norme menite a occidentaliza un spațiu balcanic doar administrativ; în plan politic, realitatea românească urmează să reflecte în mic structura Despotismului Oriental din Imperiul rus.
După 1944, rușii s-au zbătut să instaureze în România structurile lor social-politice bolșevice. Așa cum s-a întîmplat la vremea Regulamentelor Organice, ocuparea militară a fost dublată de cucerirea social-politică. Structurilor de aproape un secol li s-au impus structuri noi, trimise de la Moscova.
Și după 1812 și după 1944, transferul forțat de structuri s-a făcut în numele noului aflat în superioritate față de vechi. Regulamentele organice țariste pretindeau a fi un cod de norme în stare să impună noul administrativ într-un spațiu al vechiului și, depășitului, turcism.
Regulamentele organice bolșevice erau înfățișate drept purtătoare ale noului social-politic (viitorul aparținea orînduirii comuniste, nu-i așa?!) prin raportare la vechiul burghezo-moșieresc.

3) După 1812, rușii beneficiază de un soi de Coloană a V-a în Principate: marii boieri, interesați în păstrarea privilegiilor. Din exil, dar și după întoarcerea în țară, de la București, ei trimiteau plîngeri după plîngeri la Petersburg, solicitînd intervenția Curții Imperiale.
Lucrurile nu diferă prea mult un secol și ceva mai tîrziu. Ca pilon al rușilor în România, locul marilor boieri îl iau comuniștii, mulți dintre ei școliți la Moscova.
Asemenea marilor boieri de pe vremuri, comuniștii sacrifică independența țării pe altarul intereselor lor de a ajunge și a rămîne la putere.

4) Rusia ocupă militărește și, în același timp, ideologic Principatele, scoțînd din joc Turcia, marea Putere de pînă atunci. Stăpînirea asupra Principatelor e justificată prin eliberarea de sub Turcia.
O eliberare e invocată și după 23 august 1944: de sub Germania.

5) După 1812, Principatele se pricopsesc cu consilieri ruși, care au, la București și Iași, puteri de superdemnitari. După Adrianopol (1812), generalul Pavel Kiseleff e numit președinte al celor două Divanuri, de la Iași și de la București; consulii ruși din cele două capitale îi tratau pe domnitori ca pe niște supuși ai Curții de la Petersburg.
Despre consilierii sovietici din primii ani ai comunismului e de prisos să mai vorbim. Nu se deosebeau cu nimic de reprezentanții Puterii țariste din anii de după 1812.

6) Despre ocupația rusească de după 1812, A.D. Xenopol scria în a sa Istorie a românilor din Dacia Traiană: „(…) Rușii voiau să ucidă sufletul, înlocuind în corpurile noastre sufletul românesc cu cel rusesc, nu atacau numai forma materială, ci și substratul intelectual”.
Deloc diferită ca obiective a fost ocupația rusească după 23 august 1944. Peste exploatarea materială prin Sovromuri, s-a așezat rusificarea spirituală a României, asasinarea sufletului național, prin bolșevizarea culturii, rescrierea trecutului, lichidarea elitei politice și intelectuale.

Și să ne mai mirăm că nevoia românilor de a scăpa de sub ocupația rusească postbelică a fost atît de puternică încît ei au acceptat, în schimb, pînă și dictatura lui Ceaușescu!

*

Scriam pe 29 iunie 2014. Cum l-a lucrat Klaus Iohannis pe binefăcătorul său Crin Antonescu

Nu încape vorbă că primarul Sibiului, Klaus Iohannis, a ajuns președintele celui de-al doilea partid al țării grație lui Crin Antonescu. În 20 februarie 2013, cînd PNL se afla deja la Putere, Crin Antonescu se dă peste cap pentru a-l face prim-vicepreședinte.

Deși sîmbătă, la Congres, Klaus Iohannis a declarat, în replică la Discursul lui Ioan Ghișe, că s-a simțit liberal de cum s-a născut, istoria postdecembristă nu-l consemnează, ca pe alții, între luptătorii pe baricadele liberalismului. În aceste condiții, promovarea de la nivelul primarului de Sibiu la nivelul celui de-al doilea om în PNL poate fi considerat drept gestul prin care Crin Antonescu l-a făcut om.

La începutul lui 2014, Crin Antonescu pleacă de la Putere, pentru că propunerea sa ca primarul Sibiului să devină ministru de Interne e respinsă de Victor Ponta. După europarlamentare, Klaus Iohannis e contactat de dușmanii lui Crin Antonescu pentru complotul menit a-l răsturna pe Crin Antonescu din fruntea PNL. Omenește s-ar fi impus ca primarul să-i spună asta lui Crin Antonescu. Klaus Iohannis n-o face.

Cînd Crin Antonescu anunță că nu va mai candida la Președinție, Klaus Iohannis se grăbește să-și anunțe înscrierea. Întors din America (puțină lume știe c-a fost plecat peste Ocean), Crin Antonescu îi spune lui Klaus Iohannis c-ar vrea să candideze. În aceste condiții, omenește ar fi fost ca amicul Klaus să renunțe în favoarea lui Crin Antonescu. Klaus Iohannis nu renunță.

Nu-i ajunge parvenirea peste noapte în fruntea celui de-al doilea partid al țării. Mai mult, el trage sfori pentru ca Congresul să-l desemneze pe el candidat. Renunță însă cînd își dă seama că sala era de partea lui Crin Antonescu.

Despre uluitoare parvenire a lui Klaus Iohannis, scriam în Evenimentul zilei din 4 iunie 2014:

„Într-o săptămînă numai, cel adus de mînă de Crin Antonescu în politica mare de la București din provincia Sibiului a reuşit să devină preşedinte interimar al PNL şi, evident, pretendent la postura de candidat la Preşedinţie. Numai că noi ăştia, muritorii, nu ştim mai nimic despre Klaus Johannis. Și nu e în regulă. E ca și cum Crin Antonescu ar fi venit în vizită la noi, aducînd cu el un necunoscut pentru noi, Klaus Iohannis, pe care ni l-a prezentat drept amicul lui. Cît a durat vizita mare lucru n-am aflat despre amicul amicului nostru, deoarece a tăcut tot timpul. La plecare, Crin Antonescu ne-a spus însă că ni-l lasă pe Klaus Iohannis să stea la noi, în casă, pentru totdeauna. Crin Antonescu a plecat. Iar noi, ne uităm la necunoscutul pe care ni l-a lăsat pe cap și ne întrebăm neliniștiți: Dar dacă ne ia nevasta?!”

Textul mi-a adus multe ghionturi de la deontologii lui Băsescu, trecuți peste noapte de partea lui Klaus Iohannis. Da, știu din Istorie că-n bătălia pentru putere, nu există nici legătură de sînge, d-apoi de amiciție. Cu toate acestea, luînd seamă la felul în care Klaus Iohannis se poartă cu binefăcătorul său, parcă n-aș avea curaj să merg singur cu el într-un compartiment al unui tren de noapte. Dvs ați avea curaj?