Ion Cristoiu: Rusia a pierdut deja Războiul mediatic

Scriind într-un comentariu anterior despre alte agresiuni ale unor Mari Puteri împotriva unei țări mici sau mijlocii (Irak, Serbia, Afganistan, Libia), am reamintit că America, deși Stăpîna absolută a Planetei, Noul Imperiu Universal, s-a străduit din răsputeri să convingă opinia publică mondială de justețea intervenției. Pentru asta, înaintea invaziei, și ea așteptată să se întîmple, s-a desfășurat o campanie mediatică de diabolizare a celui sau a celor care conduceau țara respectivă. Saddam Hussein a fost prezentat (printr-o răsturnare de imagine, pînă atunci fusese un ins de treabă) ca un monstru care nu se va da în lături să folosească arma chimică împotriva kurzilor. Kurzii erau pentru America victimele unui genocid, așa cum sînt azi pentru Rusia rușii din Donbas. Totodată, Saddam Hussein a fost prezentat ca un dictator. Atacarea Irakului a primit justificări politico-morale. O minoritate (kurzii) trebuie apărată de genocidul la care amenință s-o supună dictatorul. În cazul Afganistanului, ofensiva împotriva talibanilor a fost justificată printr-o campanie mediatică bine pusă la punct ca acțiune politico-morală. Pentru opinia publică din America, ca pedeapsă pentru că-l adăposteau pe criminalul Ben Laden. Pentru opinia publică mondială, deoarece talibanii întorseseră Afganistanul în Evul Mediu. Aproape identică a fost pregătirea în cazul agresiunii NATO împotriva Serbiei. Slobodan Miloșevici a fost prezentat drept Măcelarul de la Belgrad. Era măcelar, deoarece se dedase la un genocid împotriva kosovarilor.

Și aici ne întîlnim, ca și în cazul agresiunii Rusiei, cu o agresiune avînd drept motiv apărarea unei minorități în fața majorității abuzive. E mai mult decît interesant că în cazul kurzilor și al kosovarilor ruperea de țara mamă a avut loc după invazie, ca efect al acesteia, pe cînd în cazul rușilor din Doneț și Lugansk, înainte de invazie. Din acest punct de vedere, invadarea Ucrainei e absurdă. După recunoașterea celor două republici, Ucraina n-a pornit o campanie militară ca să lichideze republicile rebele. Poate că așa reacția Rusiei ar fi avut o noimă. Cum însă acest lucru nu s-a întîmplat, invazia își adîncește trăsătura de act straniu, ilogic.

Stirile PROTV

EXCLUSIV. Reacția lui Marcel Ciolacu în scandalul zborurilor plătite de Nordis: „Nu am văzut până acum un astfel de document”

RomaniaTV

EXCLUSIV Surpriză, ce are George Simion în frigider. Produsul găsit în spatele caserolei cu brânză

Mult mai important, pe parcursul invadării Irakului, comunicarea de război a funcționat ireproșabil. După prima zi de invazie, forțele americane au început să prezinte prizonieri irakieni care salutau eliberarea țării lor de sub dictatură. Pe parcursul agresiunii NATO asupra Serbiei, mașinăria de comunicare publică a NATO s-a întrecut pe sine în a prezenta descoperiri de gropi comune, lagăre de refugiați.

În toate operațiunile de Război mediatic, America a fost cu gîndul la Vietnam. Prin urmare, pe parcursul invaziei mașinăria de comunicare publică s-a preocupat să contracareze acuzația de a fi fost lovită populația civilă. Într-un război apar – cum spuneau americanii în Irak – și pagube colaterale. Adversarul direct sau cel care stă în spatele adversarului militar se străduiește să facă mare caz de pagubele colaterale. Toți ziariștii străini care au fost la Belgrad în zilele Bombardării Orașului au trecut și pe la o școală lovită din greșeală de o rachetă de croazieră. În toate intervențiile Americii, dincolo de Irak, Serbia, Afganistan , Libia au stat adversari mult mai puternici ai Americii. Unii, fățiș (Rusia și China), alții mascați (unele țări occidentale). Mașinăria de propagandă de război a acestor adversari a fost pusă la lucru pentru a impresiona opinia publică mondială cu imagini menite a dovedi că americanii erau niște criminali.

Putem spune astfel că în lumea modernă alături de Războiul propriu zis se desfășoară un Război mediatic, avînd drept scop cîștigarea simpatiei pentru tine și a urii pentru adversar.
În cazul agresiunii angajate de Rusia împotriva Ucrainei, întîlnim multe dintre elementele războaielor asimetrice de după 1990:
O Mare Putere declanșează un război împotriva unei puteri mici sau mijlocii.

Așa cum arătam mai sus, principala dificultate pentru Marea Putere e statutul de victimă al puterii mici sau mijlocii. În chip automat opinia publică din toată lumea ține partea victimei. Chiar dacă fără a avea proporțiile celui din cazul Rusia împotriva Ucrainei, simpatia pentru Victimă și ura pentru Agresor s-au întîlnit și în cazul conflictului din Irak și din Serbia. (Mai puțin în cazul Afganistanului). În România, de exemplu, simpatia față de sîrbi și antipatia față de NATO au fost atît de mari încît Emil Constantinescu susținătorul intervenției n-a mai candidat pentru un al doilea mandat de președinte, și PRM, categoric împotriva intervenției, a obținut un scor bun la parlamentare și la prezidențiale.

Întorcîndu-ne la Războiul Rusia-Ucraina, pentru că aceasta e esența a ce se întîmplă în prezent, Război declanșat de Agresiunea Rusiei, vom sesiza o ciudățenie:
În timp ce Ucraina exploatează cu brio rolul de victimă în cadrul Războiului mediatic, Federația Rusă nu face nimic în acest domeniu. Un război, indiferent între cine se duce, e, mai ales în lumea modernă, un război mediatic, dacă nu doar un război mediatic. Ucraina, prin Volodimir Zelenski, a cîștigat la scor războiul mediatic. Deși posedă și folosește armament modern, deși Armata ucraineană a reușit să împotmolească ofensiva Rusiei, ceea ce înseamnă pierderea deja a Războiului de către Rusia, prin Zelenski mai ales, Ucraina pare a avea o armată de secolul XIX, o armată care trebuie ajutată de către populația civilă. Rusia s-a bazat pe un război fulger, încheiat rapid prin prăbușirea Armatei ucrainene. După trei zile de război, armata ucraineană nu numai că nu s-a prăbușit, ba mai mult, opune o rezistență înverșunată.

În privința Războiului mediatic, Ucraina, după părerea mea consiliată de americani, a repurtat succese zdrobitoare. Imaginea de țară fără armată, fără tancuri, fără avioane, apărată de ucraineni cu mîinile goale a stîrnit o uriașă simpatie pe tot globul față de Ucraina și față de președintele Zelenski. Ceea ce în condițiile lumii de azi înseamnă aproape cîștigarea Războiului de pe teren. Ar fi fost de așteptat, potrivit legilor Războiului modern, ca Rusia să desfășoare și ea un război mediatic. În chip bizar, Rusia nu face nimic în acest domeniu. Așa cum spuneam, America a dus înaintea Invadării Irakului o campanie de justificare a intervenției. Prin Colin Powell s-a prezentat Consiliului de Securitate, în transmisie directă, un praf acuzat de a fi conținut de o armă chimică. Mult timp după aceea, Colin Powell a mărturisit c-a mințit. Irakul nu avea arma chimică. Deși a fost vorba de un fake news din cadrul Războiului mediatic, putem spune că America s-a străduit să justifice intervenția. În cazul Rusiei, această campanie de justificare lipsește. Discursul lui Vladimir Putin prin care a anunțat invazia s-a referit doar în cîteva rînduri la Ucraina. Invadarea a fost justificată prin nevoia de denazificare a Ucrainei. Despre naziștii din Ucraina Rusia n-a zis nimic pînă la invazie.

Ar fi fost de așteptat ca măcar acum, la anunțarea invaziei, Vladimir Putin să prezinte lumii dovezi ale existenței naziștilor în Ucraina. Vladimir Putin n-a făcut-o. Menționam mai sus că pe parcursul intervenției în Irak, SUA au acordat o atenție uriașă războiului mediatic. În cele trei zile de Război ruso-ucrainean, Rusia n-a acordat nici o atenție războiului mediatic. Ar fi fost de așteptat ca Vladimir Putin să țină în fiecare seară o conferință de presă sau măcar o declarație de presă. N-a făcut-o. După declanșarea invaziei n-a mai ieșit în spațiul mediatic.

Rusia despre care s-a tot spus că are troli, site-uri, agenți sub acoperire de redactori în multe publicații ale lumii, televiziuni de propagandă n-a folosit o clipă această mașinărie. N-am întîlnit nici pe TASS, nici pe Rusia Today vreo încercare de a justifica invazia prin așa-zise descoperiri din teritoriile cucerite. Nici o acuzație adusă de Ucraina n-a fost dezmințită. Nici o dovadă a existenței naziștilor n-a fost prezentată. Dovezi nu cred că sînt. Într-un război mediatic, ele pot fi născocite și rostogolite de mașinăria de propagandă de război. În cele trei zile Rusia n-a apelat o clipă la formidabila sa mașinărie de manipulare.

Cum se explică asta?
Răspunsul ni-l dă recenta declarație a lui Dmitri Medvedev ca răspuns la sancțiunile occidentale.
Fostul președinte al Rusiei, considerat un „porumbel” printre „ulii Războiului” de la Kremlin, afirmă că Rusia poate trăi și fără relații diplomatice. Declarația nu aparține unui lider taliban, ci unui lider rus dintr-o țară care trăiește în Europa secolului XXI.
Această declarație, ca și lipsa de orice preocupare de a justifica intervenția, sînt cele mai neliniștitoare lucruri în chestiunea intervenției.

Atacarea Ucrainei pare a fi o demonstrație stranie a conducerii de la Kremlin.
Ceva în genul:
Ne-ați considerat oameni raționali?
Ei bine, vă vom dovedi că nu sîntem.
Vă vom dovedi că sîntem în stare de orice.
Inclusiv de folosirea sinucigașă a armelor nucleare.