Ion Cristoiu: Măreața tradiție a operațiunilor de compromitere a jurnaliștilor incomozi de către Serviciul Secret

Cei care au eșuat în alte ocupații

Părerea lui William Faulkner despre slujbele politice:

„Şi-anume, premisa că poliţia şi slujbele politice nu sunt şi n-au fost niciodată, metode şi mijloace prin care să putem guverna în pace şi demnitate şi onoare şi siguranţă, ci sunt refugiul nostru naţional pentru incapabilii noştri care-au eşuat în orice alte ocupaţii şi-au găsit aici un mijloc de trai pentru ei şi familiile lor, şi pe care, în consecinţă, noi trebuie să-i hrănim, să-i adăpostim din buzunarele şi cu mijloacele noastre personale.”

*

Cum se combate un condei

N.D. Stănescu, subdirector clasa I în cadrul Serviciului Secret de Informaţii, descrie în volumul memorialistic Întîmplări şi oameni din Serviciul Secret manevrele instituției împotriva jurnaliştilor care-l criticau pe Carol al II-lea. Un crîncen duşman al Regelui era Stelian Popescu, director-proprietar şi editorialist al cotidianului de tiraj şi influenţă „Universul”:

Stirile PROTV

Arma teribilă testată cu succes de Franța. Va avea misiunea de a-i elimina pe luptătorii lui Putin aflați în Ucraina

RomaniaTV

Corneleee, Iustina de la Insula Iubirii şi-a dat jos de la mână inelul de logodnă și verigheta!

„Stelian Popescu conta ca unul dintre fruntaşii anticarlişti, iar «Universul» era oficina de unde porneau şi se difuzau informaţiile potrivnice lui Carol II şi anturajului acestuia, cunoscut sub numele de camarila”.

N.D. Stănescu ţine să precizeze, într-o paranteză tipică Serviciului Secret, că directorul administrativ-financiar al ziarului, Ion Jean Zaharof, era omul lui Moruzov, „căruia îi furniza informaţii”.

Cum se combate un condei? Dîndu-i în cap cu un alt condei! SSI îl plăteşte pe Victor Eftimiu să scrie şi să publice în 1936, broşura Jos laba de pe tricolor:

„Moruzov a iniţiat acţiunea menită să-l discrediteze pe Stelian Popescu, iar Victor Eftimiu, probabil subvenţionat fiind, a scris lucrarea amintită, în care se arăta că naţionalismul directorului «Universului», era numai de paradă, iar că Popescu era un personaj care tocmai făcea caz de caracterul său pentru că nu-l avea”.

Serviciul se ocupă, aşadar, de finanţarea comenzii: plata autorului, peste costul scrisului, evident banii de tipar.
Lucru mult mai important la o astfel de lucrare. SSI îşi ia în grijă difuzarea. Care difuzare îmbracă o formă extrem de originală:

„Cît priveşte lucrarea lui Eftimiu Jos laba de pe tricolor agenţii Serviciului Secret au primit sarcina şi o difuzau, prin aruncarea în cutiile de scrisori de la blocuri”.

*

Tradiția scoaterii dosarului

Încă general, Ion Antonescu trece drept duşman de moarte al Elenei Lupescu, metresa lui Carol al II-lea. Serviciul Secret de Informaţii, sub conducerea lui Moruzov, primeşte dispoziţie să-l pună cu botul pe labe. Nimic mai simplu în astfel de cazuri. Ca şi acum, se umblă la dosar. Duşmanului i se descoperă rapid ceva compromiţător. Maria Antonescu, nevasta Generalului, fusese căsătorită, la Paris, cu evreul Füller. Deşi se despărţise de acesta, ea nu-şi transcrisese în România hotărîrea de divorţ din Franţa. Fostul soţ, antreprenor de tripouri, lesne de şantajat, aşadar, e convins destul de uşor să depună plîngere împotriva Mariei pentru bigamie.

*

Vremuri excelente pentru satiră

Scrie Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne despre originile social politice ale satirei:

„O societate dislocată din vechea sa aşezare şi aruncată pe povârnişul prefacerilor vertiginoase, este fatal dezarmonică; oamenii sunt zvârliţi în situaţii nepotrivite; între formă şi fond se sapă un contrast, din care literatura îşi scoate elemente preţioase de observaţie, satira socială înfloreşte tocmai în aceste epoci de neadaptare, apoi de tranziţie, în care o lume veche a murit înainte de a se fi consolidat lumea nouă.”

Valabil şi pentru vremurile de azi, zise şi ale tranziţiei. Cu o singură deosebire: deşi avem o prăpastie între formă şi fond, nu avem satiră.

*

Ce înseamnă libertatea presei

„La început presa era sub autoritatea disciplinară a guvernului, dar cu timpul s-a văzut că nu totdeauna cînd se pedepseau jurnaliştii, avea guvernul dreptate, ci, dimpotrivă, şi astfel s-a adoptat principiul de a se lăsa presa liberă, oricît de mare ar fi primejdia acestei libertăţi. Libertatea presei va să zică, dar mai întîi: liberarea ei de sub autoritatea disciplinară a guvernului, a puterii executive, dar nu va să zică niciodată şi nicăieri licenţa presei şi impunitatea ei.” (Titu Maiorescu „Discursuri parlamentare”, volumul I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1887).