Ion Cristoiu: George Enescu își ia rămas bun de la colegii sovietici

Zi mohorîtă de decembrie. Iarna ar trebui să fie la noi, la români, un prilej de tresărire bucuroasă a sufletului. Pentru că iarna, iarna adevărată, definită prin ninsori metafizice și nămeți preistorici, acoperă cu un cearșaf alb, ca un semnal de armistițiu, tot ce are urît o lume. Și cum la noi totul e mizer, urît, păduchios, răpănos, iarna, iarna adevărată, ascunde mizeria cotidiană sub feeria de zăpădă.
La noi de mult nu mai e iarnă. E o prelungire agonică a toamnei adevărate, a toamnei românești, într-o vreme cu burniță, ceață și mîzgă.
Ce mai încolo și-ncoace!
Timpul probabil ajuns la ATI!

Prin această toamnă merg eu de la Piața Victoriei la Piața Amzei. Am fost la Easybox din Piața Victoriei. Comand pentru Easybox și pentru că e una dintre vicleniile prin care pot face cît de cît mișcare. Numai că, ajuns la locul cu pricina, îmi dau seama, după mai multe tentative eșuate de a accesa codul, că trebuie să merg în Piața Amzei. Cică acolo ar fi Easyboxul de unde va trebui să scot comanda mea deja plătită.

Stirile PROTV

Istoricul Armand Goșu: “Dacă eu, la Kremlin, m-aș gândi să destabilizez România, aș face-o prin Moldova”

RomaniaTV

Biserica Ortodoxă Română îmbracă, azi, straie cernite! „Un slujitor harnic al Sfântului Altar, un părinte duhovnicesc” a plecat la Dumnezeu!

Zis și făcut.
O iau în sus, spre Amzei, pe trotuarul din dreapta a ceea ce se numește Calea Victoriei, bulevardul vitrină al Capitalei.

O tristețe. O tristețe de moarte. Mai toți poartă mască, de parcă tocmai acum ar fi ieșit dintr-o operație, la care au fost chirurgi. Fiecare prăvălie, indiferent de marfa desfăcută, și-a deschis o terasă. Mesele sînt goale. Ploaia măruntă, de Rusie care a împotmolit în noroi superba mașinărie nemțească, sînt jilave. În picioare, doi inși – un el și o ea, nu amorezi, ci colegi de muncă – sorb cafele lungi din pahare de carton, ca și cum ar vrea să se încălzească. Trec pe lîngă mine, dinspre Piața Victoriei, spre Piața Palatului, mașini în cîrduri. Cu servieta pe umăr și umbrela în mîna dreaptă, aproape orb din cauza ochelarilor aburiți de răsuflarea în mască, nu văd. Aud doar fîșîitul continuu, adormitor, al cauciucurilor de iarnă pe asfaltul de toamnă decăzută din drepturi.

Pe dreapta se ridică Palatul Cantacuzino, zis oficial și Enescu. De vreun an e în schele. Nu lucrează nimeni. Plouă mărunt peste copertina peronului.
Și deodată, după legea memoriei involuntare, descoperite de Bergson, și aplicate la literatură de Proust, îmi vin în minte, la vederea copertinei peronului, ultimele rînduri ale unui reportaj din 1945 despre vizita făcută de doi artiști sovietici lui George Enescu, care ședea în Palatul schelărit de azi. Nu-mi amintesc însă din ce publicație am decupat fragmentul. Știu însă unde să-l găsesc. Pentru completarea la Istoria literaturii proletcultiste, am studiat la un moment procesul fascinant de după 23 august 1944 de racordare a României la noua alianță de securitate, cum s-ar fi numit azi Parteneriatul strategic cu Uniunea Sovietică. Teza acestui proces și-a găsit concretizarea plastică în metafora Înlăturarea Zidului chinezesc. Zidul Chinezesc desemna zidul de neîncredere și ostilitate din România ( nu însă și din Rusia) ridicat – se zicea – de burghezo-moșierime după Revoluția din octombrie 1917, „un zid de minciuni din România despre URSS”. Procesul de dărîmare a Zidului, proces îndrumat și controlat de Moscova, a cuprins multe acțiuni ale perioadei – de la înființarea ARLUS pînă la organizarea de vizite îndelungi în URSS ale intelectualilor români. Am depozitat notele ivite din studiul meu într-un folder aparte din Folderul care găzduiește Istoria literaturii proletcultiste. Spre acest folder m-am îndreptat de cum am ajuns acasă după aventura navetei de la un Easybox la altul.

Am găsit aici un comentariu despre vizita în România a doi mari interpreți sovietici – David Oistrach și Lev Oborin, vizită relatată într-un reportaj din volumul „20 mai 1945. ARLUS. Activitatea în cifre şi imagini”, apărut la Imprimeriile Independența, 1945. Reproduc din textul alcătuit de mine pornind de la reportajul semnat de V. Cristian și Andrei Tudor:

„Cei doi oaspeți sovietici au asistat «la prima audiție în România a «Simfoniei Leningradului” de Șostakovici.!»
Înainte de plecare, David Oistrach și Lev Oborin au ținut să-i facă o vizită lui George Enescu în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.

David Oistrach adusese de la Moscova, drept cadou pentru George Enescu, «partitura Concertului de vioară și orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuși».
Reporterii, care i-au însoțit pe cei doi, scriu că David Oistrach «ne-a povestit cum a alergat o jumătate de zi prin magazinele bucureștene, în căutarea unui dar pentru maestrul Enescu.

În cele din urmă, alegerea lor s-a fixat asupra unei elegante mape de piele, în care au pus partitura Concertului de vioară și orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuși. Iar acesta, împreună cu pianistul Oborin, au pus, la rîndul lor, un cuvînt de omagiu pentru maestrul român.»

Fiind vorba de un reportaj deloc cunoscut despre George Enescu, cel din volumul ARLUS merită o mai mare atenție decît cea reclamată de relația româno-sovietică în domeniul muzical:
«La orele 2, după un telefon prealabil, cei doi artiști, însoțiți de doi prieteni, au pornit cu automobilul spre vila Enescu.
În clipa în care mașina intra în curtea palatului Cantacuzino, din fund, de la fereastra micii sale locuințe a apărut capul maestrului și mîna sa expresivă flutura un salut cordial de bun-venit. În clipa următoare, cînd mașina acosta la peronul vilei, George Enescu se afla acolo, ieșit întru întîmpinarea oaspeților. (…)

Convorbirea s-a angajat cu simplicitate. Oaspeții și-au manifestat uimirea față de neobișnuita putere de muncă a maestrului: concerte dirijate, concerte de vioară, ședințe de muzică de cameră, munca de compozitor și aceea de îndrumător al tinerei generații. Enescu primește cu seninătate aceste mărturii de admirație și pare că ar voi să se scuze.

Gazda trece apoi la prezentarea persoanelor din camera de lucru: pianul, pupitrele și fotoliile goale, așteptînd parcă auditoriul. Doar pe unul din fotolii se mișcă cu eleganță și familiaritate o pisicuță gri:
– Este doamna Cenușie – o recomandă maestrul, plimbîndu-și mîna fină pe arcul încordat al spinării ei catifelate –; de două săptămâni e prea fericită mamă, completează d-sa cu bonomie.»

Reportajul e un bun prilej pentru a afla că George Enescu se temea de zborul cu avionul:
«– Cînd plecați? – întrebă Maestrul.
– Mîine dimineață cu avionul, la Moscova.

Maestrul își exprimă îngrijorarea în termeni părintești:
– Mi-a fost frică întotdeauna de asemenea deplasări. De cîte ori prietenul meu Kreisler pleca cu avionul eram neliniștit pînă nu-l știam sosit la destinație.

Apoi, dîndu-și seama că ar putea strecura un sentiment de îndoială în sufletul tinerilor săi colegi, d-sa, continuă cu certitudine și fermitate:
– A, dar acum asemenea voiaje sînt sigure.»

Inedit rămîne și momentul în care George Enescu le dă autografe celor doi oaspeți:
«Apropiindu-se momentul plecării, cei doi artiști sovietici înmînară gazdei cîteva fotografii, în care figurau laolaltă. Afectuos, maestrul Enescu se pregăti să le scrie cîte un autograf, dar ezita: nu știa în ce limbă să le scrie. În cele din urmă, se decise:
– Am să scriu în franțuzește, fiindcă e a doua mea limbă maternă.»

Iată autografele, așa cum au fost ele date:
«D-lui David Oistrach, artistul fenomenal și colegul încîntător, cu toată admirația și sentimentele mele cele mai calde.»
Iar celălalt:
«D-lui Lew Oborin, admirabilul artist, profundul muzician, omul încîntător, cu devotament fierbinte.»

Înmîndu-le fotografiile, Enescu adăogă:
– Sper că ne veți mai face bucuria de a vă auzi.
– Oricînd sîntem gata – replică Oistrach – să facem un voiaj de la Moscova pentru a vă vedea.
– Chiar mîine – interveni Oborin – am fi gata să facem cu avionul un drum înapoi, pentru dvs.”

Finalul rămîne în Istorie printr-o secvență cu valoare de document, dacă ne gîndim și la momentul vizitei – martie 1945:

„Cu aceasta, vizita a luat sfîrșit și maestrul își conduse oaspeții, cu aceiași atitudine afectuoasă și prevenitoare, cu care îi primise. În tot timpul cît grupul oaspeților a străbătut curtea vilei, maestrul Enescu a rămas pe peron, de unde, cu mîna sa expresivă, flutura un salut și o urare de drum bun colegilor săi sovietici. Nemișcat pe peron, maestrul era în atitudinea, atît de familiară publicului nostru: cu capul ușor înclinat într-o parte, ca sub povara unor gînduri, cu mîinile atîrnînd de-a lungul trupului, obosite parcă de munca îndelungată în slujba artei.
Aproape de poartă, David Oistrach întoarse capul și înregistră această imagine: Iată pe Enescu…”

Da, Iată pe Enescu din 1945, anul în care România a intrat sub ruși!