Prima pagină » National » Ion Cristoiu: De la băltirea pur și simplu la băltirea cu sclipici
Ion Cristoiu: De la băltirea pur și simplu la băltirea cu sclipici

Ion Cristoiu: De la băltirea pur și simplu la băltirea cu sclipici

14 aug. 2020, 08:20,
în National

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie pe blogul sau despre un candidat mai puţin cunoscut la Primăria Capitalei. Redam, integral, întreaga postare publicată pe blogul sau:

Joi, 13 august 2020, la cristoiuTv, invitatul dialogului de după amiază a fost Dan Cristian Popescu, un politician pe cât de talentat, pe atât ambițios, care candidează la primăria sectorului 2, deși judecând după prestația sa din interviu și după ce știu eu despre el, ar fi trebuit să candideze la primăria Capitalei.

Interviurile mele sunt iscodiri ale personalității care stă în fața mea prin intermediul Zoom. Așa cum am spus de zeci de ori până acum, fac aceste interviuri, costisitoare nu numai din punctul de vedere al consumului de bani, dar și din punctul de vedere al consumului de timp, de energie, de inteligență pentru mine însumi. Marius Tucă, unul dintre puținii oameni din România care știu ce înseamnă să faci zi de zi o emisiune în direct, mă sfătuia într-una din zile să reduc ritmul acestor interviuri, care duc, pe lângă consumul de energie, și la răpirea mea de la alte preocupări, mai înalte decât cele ţinând de gazetărie. Repet, așadar. Fac aceste interviuri pentru mine însumi. Nu mă interesează dacă le urmărește cineva. Mă interesează doar ca eu să-mi satisfac printr-un interviu curiozitatea lacomă în legătură cu cineva. Și din fiecare interviu am aflat despre un politician, despre un ziarist, despre un actor, lucruri pe care eu cel puțin nu le știam. Despre Dan Cristian Popescu am aflat că în zilele lui decembrie 1989, elev fiind, s-a numărat printre revoluționarii care controlau la baraje mașinile bucureștenilor pentru că nu cumva teroriștii să se fiţie încolo și încoace prin Marele Oraș. Tot despre el am aflat că, în 1990, elev fiind, s-a înscris împreună cu alți colegi, în PNL. Spuneți-mi azi un elev care se înscrie într-un partid politic, așa din entuziasm! Important pentru mine a fost să aflu că invitatul a fost în echipa de campanie a lui Emil Constantinescu. Împreună cu el am evocat noaptea magică a victoriei lui Emil Constantinescu la prezidențialele din 1996. Am fost de acord cu Dan Cristian Popescu asupra adevărului că 17 noiembrie 1996 a fost ultima zi de entuziasm al românilor, entuziasm, născut și înflorit din credința sinceră în puterea democrației de a face minuni. Am reamintit cu acest prilej telespectatorilor că vineri, 24 iulie 2020, am difuzat, împreună cu comentariile mele după 24 de ani de traversare a mlaștinei tranziției, înregistrarea transmisiei în direct de ProTv-ul lui Adrian Sârbu a nopții alegerilor, cea din 17 noiembrie 1996, inclusiv a manifestației din Piața Universității, cu Emil Constantinescu ivit în balcon.

Ce n-am reamintit în emisiunea de joi, 13 august 2020?
Că la o lună de la acest moment de entuziasm publicam în Evenimentul zilei din 18 decembrie 1996, un comentariu care exprima primele mele semne de pierdere a entuziasmului din 17 noiembrie 1996. Republic aici textul de acum 24 de ani nu numai pentru valoarea sa istorică (un ziarist care fusese în prima linie a luptei pentru Schimbare începea să se întrebe dacă e vorba cu adevărat de o schimbare), dar și pentru valoarea sa în prezent. Ca mine, vor fi mulți jurnaliști cinstiți care după alegerile din decembrie 2020, când sunt sigur că va câştiga Dreapta, se vor trezi dezamăgiți de ceea ce ei au crezut a fi Schimbarea.

După noiembrie 1996, s-a încins, pe maidanul comun al presei și politicii, o gâlceavă despre cauzele fundamentale ale spectaculoasei răsturnări produse prin alegerile parlamentare și prezidențiale. Ion Iliescu și ai săi pedeseriști au pretins că electoratul și-a dat votul fostei Opoziții amăgit de făgăduielile electorale populiste. Drept urmare, fostul președinte și fostul partid de guvernământ și-au axat tactica bătăliei împotriva Puterii, din tranșeele Opoziției, pe monitorizarea, cum i se zice azi urmării, felului în care nouă Putere își onorează promisiunile. Analiștii politici lucizi au găsit însă o altă cauză fundamentală a evenimentului crucial din noiembrie 1996. Ca și la alegerile locale din iunie, a fost vorba de un vot negativ. Românii au pus ștampila pe alte partide decât PDSR nu seduși de viitorul promis de ele, ci scârbiţi de trecutul trăit sub regimul Iliescu. Atât de tare s-au săturat băștinașii de cei șapte ani pedeseriști, că ar fi fost în stare să voteze și Clisura Dunării, dacă aceasta s-ar fi înfățișat, pe buletine, ca o alternativă la PDSR. Au optat, totuși, pentru fosta Opoziție, și nu pentru Clisura Dunării, nu numai pentru că respectivă n-a avut timp s-o pună de-un partid, ci pentru că fosta Opoziție a lăsat impresia, timp de șapte ani, prin criticile aduse lui Ion Iliescu și PDSR-ului, că, o dată ajunsă la putere, va fi altfel. Repet – și ar fi bine ca atât actuala minoritate, cât și actuala majoritate parlamentară să bage asta bine în cap – în 1996, românii au votat Schimbarea. Nu schimbarea unui partid cu altul, nu înlocuirea unor funduri proprietare de fotolii cu altele, mai arătoase. Ei au votat schimbarea unui stil de a conduce țara.

Ce a fost rău și mai rău sub regimul lui Iliescu? Nu rămășițele mentalităților comuniste. Nu disprețul ciocoiesc față de cei mulți și alegători. Nu datul în floare al corupției. Nu continua degradarea a vieții cotidiene. Mai rău și mai rău sub defunctul regim a fost băltirea. Am risipit, cred, un transatlantic de vorbe împotriva acestei bătute pe loc timp de șapte ani, împotriva acestui „lasă că merge și așa!”, transformat în politică de guvernământ, împotriva acestui „Să nu-mpingem poporul român la treabă, pentru că, asemenea Cetățeanului Turmentat, amețește!”. Într-un cuvânt, împotriva stilului Iliescu de a face politică. Punându-şi pecetea asupra tuturor guvernelor postdecembriste, Ion Iliescu a adus pe români la exasperare. Exasperarea născută din conștiința că în timp ce din casa țării cad bucăți mari de lut și acoperișul mai are un pic și lunecă pe sprâncena ferestrelor, astupându-le, guvernanții stau nepăsători sau, în cel mai bun caz, ne explică, nu fără o anume bucurie, cum se dărâma pe ei și pe noi toți șandramaua.

Așa cum am mai scris, în noiembrie 1996 a avut loc o revoltă asemănătoare celei din decembrie 1989. În ultimii ani ai lui Ceaușescu – pot depune mărturie – ne scoteau pe toți din minți nu cultul deșănțat al personalității, nu sacrificiile inutile impuse poporului, nu centralizarea economică excesivă, ci băltirea. Excepție făcând sporirea de la o lună la alta, ca număr și proporții, a aniversărilor, plenarelor, congreselor și consfătuirilor, în România nu se întâmpla nimic. Un lucru asemănător l-au încercat românii și în 1996, când au aflat de ambiția lui Ion Iliescu de a candida și pentru al treilea mandat. Cu toții ne-am dat seama, înspăimântaţi, că celor șapte ani de băltire li se vor mai adăuga încă patru. Și atunci s-a petrecut miracolul! Dintr-o exasperare de mărimea celei din decembrie 1989, românii s-au ridicat împotriva neliniștitoarei perspective de a mai trăi încă patru ani de stat pe loc. Și, într-o mișcare năprasnică, măturătoare, pe care numai revolta o poate alimenta, au votat împotriva lui Ion Iliescu și a PDSR. Au făcut aceasta sperând că fosta Opoziție va pune capăt eternei băltiri de șapte ani. Că, ajunsă la putere, această Opoziție, atât de harnică la datul cu gura împotriva paraliziei generale a țării, va pune în mișcare sângele lenevit al societății. Că imediat după alegeri noii stăpâni se vor comporta în așa fel încât să dea întregului popor român semnalul că a venit, în fine, vremea să se apuce de treabă. Nu de alta, dar cât s-au aflat în opoziție, actualii puternici i-au criticat pe foști pentru lipsa de voință politică. Or tocmai semnalul de voință politică l-au așteptat românii de la învingătorii în alegeri. Emil Constantinescu și forțele care-l susțin n-au primit votul, cum nu ostenesc a pălăvrăgi Ion Iliescu și PDSR, pentru că punătorii de buletine în urne au crezut că va curge lapte și miere în perioada următoare. E suficient să ne aruncăm o privire asupra structurii votului pe vârste, profesii și zone ale țării, pentru a ne da seama că actuala Putere a fost preferată de partea activă, dinamică, harnică a societății românești, de acea parte care a vrut să punem capăt o dată tândălelii și să ne apucăm de treabă. Să facem șosele și autostrăzi, să punem în mișcare mașinăriile împăienjenite, să terminăm blocurile rămase în paragină și să ridicăm, alături, altele, noi, să așezăm pe șine trenuri moderne și în aer, avioane de care să nu ne fie rușine. Pentru a munci, pentru a face ceva, au votat ardelenii, proletarii, intelectualii, tinerii. Pentru a ieși din băltirea iliescistă a optat în favoarea fostei Opoziții partea activă a societății românești, cea care vrea ca țara să atingă standardele lumii civilizate, parte ce a crescut din 1990 și până acum de la un an la altul.

Ce putem constata însă? Ca într-un blestem, noii guvernanți repetă păcatul de căpătâi al foștilor: teama de schimbare, de măsuri radicale, de tăiere în carne vie, de împungere a românilor pentru a-i trezi din toropeala ucigătoare și a-i face să le umble brațele și mintea. De o lună de zile, de la alegeri adică, România stă pe loc. Dinspre palatele Puterii nu vine nici un semn că ar trebui să ne apucăm de treabă. E drept, acolo, prin săli și birouri, se întâmpla multe lucruri. Se împart șefiile, se taie, felii-felii, halca lăsată de fosta Putere. Se amenajează încăperile, se înlocuiesc fotoliile, se înnoiesc mapele. Se schimbă fostele secretare cu altele. Acolo unde ochii secretarelor sunt la fel de dulci cu actualul ca și cu fostul ele rămân pe loc. E drept, din când în când, puternicii zilei ies din ascunzătoarea birourilor. Nu pentru a ne anunța măsurile așteptate de întreaga țară, nu pentru a ne zice: „și-acum la muncă, domnilor!”, ci pentru a face frumos în fața camerelor de luat vederi ale Televiziunii Române, dispuse să-i lingușească pe actualii cu aceeași disperare cu care au făcut-o și cu foștii. Când nu acordă interviuri, când nu dau declarații, când nu se răsucesc pe-o parte și pe alta, să iasă cât mai bine la televizor, ca să-i vadă familia cât sunt de frumoși, noii stăpâni ai țării sărbătoresc. De o lună de zile o ducem tot într-o sărbătoare. Sărbătorea victoriei din noiembrie 1996. Sărbătoarea victoriei din decembrie 1989. Sărbătoarea pregătirilor de sărbătorile de iarnă. Sătui de statul pe loc de șapte ani, de pălăvrăgeala electorală din 1996, de lanțul sărbătorilor din ultima lună, românii ar vrea să se apuce în sfârşit de treabă. Nu de alta, dar la un moment dat ți se face lehamite de atâta lehamite. Crezând că noii stăpâni s-au trezit din mahmureală victoriei în alegeri, ba chiar că au terminat cu împărțirea ciolanului, românii și-au pus salopetele, și-au suflecat mânecile, și au dat să învârtă roata economiei. Totul s-a dovedit o iluzie. Confundându-ne cu un neam căruia îi place să zacă, în prostie, pe cuptor, guvernul a decis ca între Crăciun și Bobotează să fie o singură zi de lucru. Și aceea, între noi fie vorba, zi mai degrabă de salariu decât de lucru.
În noiembrie 1996 am votat Schimbarea. Ca să constatăm că am votat schimbarea băltirii pur și simplu cu schimbarea băltirii cu sclipici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

`
`
BZI - Editia Digitală - pdf
04 ianuarie 2025
04 ianuarie 2025