Ion Cristoiu: „Comunismul s-a prăbușit, pentru că dispăruseră comuniștii!”

Important. Sîmbătă seara, în chioșc, la Găgești. Am terminat de împachetat în valize. A doua zi, dimineață, mă pun în mișcare spre București. Stau de vorbă cu Andrei. Cu valizele pe masă, în timp ce cîinele, făcut curios de tipii care discută în picioare, luminați de neonul fără milă, se uită la noi prin ușa deschisă, dînd din coadă ca orice lingușitor, vorbim despre Napoleon. Fratele e fan și prin asta un cunoscător imbatabil al Împăratului. Știe pe de rost marile bătălii, spre deosebire de mine, care știu doar Waterloo, recunoaște rapid orice tip din jurul lui Napoleon. Eu, care nu sînt atît de fan, susțin mai departe, confirmat și de cartea lui Villepin, că Revenirea din Elba era fatal să fie curmată de Waterloo. Andrei susține, urmîndu-l pe Zweig, că istoria lumii ar fi arătat altfel dacă Napoleon învingea la Waterloo. Marxist în materie de Istorie, eu cred însă că victoria ar fi amînat sfîrșitul. Hugo crede și el în fatalitatea eșecului. Scriitorul francez o pune pe seama Destinului. Eu o pun, ca și Marx, pe seama legității. Pînă la urmă, Napoleon ar fi abdicat din nou. De data asta compromis, deoarece aruncarea Franței într-un nou efort de jertfă de sînge ar fi dus la revolte interne. Prin Waterloo, Napoleon moare frumos. Și asta e singurul lucru important pentru un Bărbat istoric.

*

Observație. Căutînd amintiri despre debutul meu în presa democratică (Observator, ianuarie 1990) am dat în interviul de o carte, acordat lui Iftime, peste acest citat:

Stirile PROTV

Doi tineri căsătoriți de doar două luni și-au găsit sfârșitul pe „Drumul morții”. Tragedia a fost filmată | VIDEO

RomaniaTV

Gabriela Cristea, desfiinţată de fani după ce a apărut la plajă în Mamaia. „Miss Piggy e trudită rău!” FOTO

„– La noi comunismul a îmbătrînit odată cu Ceauşescu?
– Cred că da. Eram la Arad cînd a fost faimoasa demonstraţie de la Praga din septembrie 1989. Nici acuma n-am uitat. Cei de la Arad prindeau posturi străine de televiziune. Se transmitea în direct de la Budapesta. Acolo era deja parlament democratic şi-i vedeam pe ăia vorbind ore în şir. Noi, care eram obişnuiţi cu Marea Adunare Naţională, ne făceam cruce. A venit în acel timp vestea cu demonstraţia de la Praga. Eram în cameră cu mai mulţi critici şi ziceam: «Domnule, comuniştii unde sînt? Au venit anticomuniştii şi au făcut demonstraţii. Bun. Dar comuniştii? Ei de ce n-au venit să facă o contrademonstraţie?» Şi, de fapt, în întrebarea mea retorică însemna că nu mai erau comunişti, nu mai credea nimeni. Aici era nebunia. E adevărat, nu se exagerează, nu mai credea nimeni în comunism, de-aia s-a prăbuşit.”

Cîtă dreptate aveam atunci, în 1992! Comunismul s-a prăbușit, pentru că dispăruseră comuniștii. Comuniștii adevărați, desigur. Se nomenklaturizaseră cu toții! Adevărul e valabil și pentru partidele de azi. În clipa cînd devin partide de administrație – cum le spunea Nae Ionescu partidelor concentrate exclusiv pe guvernare, după ce parvin la putere, uitînd că forța lor, forța care le-a adus la cîrma țării, a stat tocmai în viața politică intensă, vie, ele mor ca partide și deseori pierd puterea.

*

Zicere. Pamfil Șeicaru despre presă:

„Ziarul acesta [Curentul] nu a fost înfiinţat pentru a mîngîia slugarnic bătrîne tîrtiţe boşorogite. (…) La un ziar o gîndire cu cît are un mai puternic accent de independenţă, cu cît se mişcă mai impetuos pe linia intransigenţei cu atît radiază o influenţă mai amplă. Nu avem de menajat nimic, nu avem alte obligaţii în afară de cele contractate faţă de cititorii noştri, credincioşi colaboratori tăcuţi şi animatori fecunzi ai scrisului nostru. Şi cititorii ne vor neînduraţi, cu scrisul aspru, cu verbul aprig şi invectiva ca un şuier de cravaşă. În scrisul nostru înfierbîntat de o sănătoasă vigoare morală, cititorii noştri se regăsesc, prin scrisul nostru respiră propria lor revoltă. (…) Pe oamenii politici nu-i urmărim numai cu bufoneria ambiţiilor date bezmetic în spectacol, îi urmărim şi în răul lor care-l provoacă neruşinarea lor. Şi curajul nostru îndrăznesc să-i opună cîteodată o miorcăită plîngere urmată de o dare în judecată. Sînt pentru noi prilejuri de a măsura succesul nostru, cei cravaşaţi se tînguiesc, fac apel la justiţie, căci – fireşte – noi calomniem”. (P. Şeicaru, Besofonul ofensat, „Curentul”, 31 ianuarie 1928)