Ioan Muraru, fostul președinte al Curții Constituționale și Avocat al Poporului: „S-a remarcat prin onestitate, profunzime și perfectă stăpânire a argumentelor”

A încetat din viaţă Ioan Muraru, cel care a ocupat funcţiile de Avocat al Poporului și președinte al Curții Constituționale. Fostul Avocat al Poporului și președinte al Curții Constituționale, Ioan Muraru, a decedat. Anunțul a fost făcut de Universitatea „Nicolae Titulescu” București.

Potrivit Universității „Nicolae Titulescu”, prof.univ.dr. Ioan Muraru, șeful catedrei de drept constituțional, eminent jurist, a decedat. miercuri, 22 decembrie.

„Activitatea sa universitară s-a remarcat prin onestitate, profunzime și perfectă stăpânire a argumentelor. A făcut parte din colectivul de specialiști care au elaborat tezele primei Constituții democratice de după anul 1990. A fost președinte al Curții Constituționale și Avocat al Poporului, instituții create de noua Constituție. Este membru titular al Academiei de Științe Juridice, președinte de secție. Plecarea sa lasă un imens gol în cultura juridică românească. ”, spun reprezentanții Universității. Ioan Muraru avea 83 de ani.

Stirile PROTV

Decizia care i-a salvat viața lui Adrian, un român de 37 de ani prins în dezastrul din Spania: "Am luat câinele și m-am dus"

RomaniaTV

Ce RELIGIE are Gabriela Cristea. Puțină lume știe asta despre ea. ''Vreau să fiu incinerată''

Despre Curtea Constituţională a României

În România, controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat pe cale pretoriană încă din anul 1912, atunci când Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie a confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, declarând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta concordanţa legilor cu Constituţia.Mai târziu, urmând modelul european de justiţie constituţională, Constituţiile din 1923 şi din 1938 au pr

evăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi de a le declara inaplicabile în speţă. În acest sens, se prevedea la art. 103 alin.1 din Constituţia din 1923, preluat în art.75 din Constituţia din 1938, că „judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Aceste Constituţii au consacrat astfel un control de constituţionalitate concentrat exercitat de instanţa supremă.Constituţiile din perioada regimului comunist au creat doar o aparenţă în ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor; spre exemplu, potrivit Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de către puterea legiuitoare.

Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea la un regim politic democratic. Adunarea Constituantă – care a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi şi senatori, precum şi din specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane – a adoptat, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, textul acesteia fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

Potrivit art.149 din Constituţia din 1991, aceasta a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.Art.152 din Constituţie prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională”. Astfel, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de 3, 6 şi, respectiv, 9 ani, Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade.

Această modalitate de numire permite înnoirea Curţii Constituţionale din 3 în 3 ani, ceea ce contribuie la asigurarea independenţei judecătorilor faţă de autorităţile publice care i-au numit.

Primele decizii ale Curţii Constituţionale au fost pronunţate în data de 30 iunie 1992.În anul 2003, urmare a revizuirii Legii fundamentale, art.142 alin.(1) a consacrat rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, acordându-i-se noi atribuţii, care îi sporesc importanţa în edificiul instituţional al statului de drept.