Așa cum spunea Winston Churchill, Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme, o descriere care rămâne relevantă și astăzi. Află în rândurile următoare cum a apărut Imperiul Rus, dar și în ce mod s-a transformat acesta în Federația Rusă de astăzi.
Europa continuă să aibă dificultăți în a înțelege adevăratele motive ale Rusiei, în special în contextul crizei actuale generate de schimbarea orientării politice a Ucrainei. Întrebările legate de rațiunea anexării Crimeei și obiectivele strategice ale Moscovei în Ucraina continuă să frământe mediile politice occidentale, mai mulți experți istorici sunt de părere că această dorință de expandare a Rusiei provine de pe vremea lui Petru I, atunci când a luat naștere și Imperiul Rus.
Imperiul Rus
Petru cel Mare rămâne un exemplu esențial de lider care a transformat Rusia dintr-un stat înapoiat în Evul Mediu într-o mare putere a Europei moderne. Regimul autocratic al Rusiei, care își are rădăcinile în perioada ocupației mongole, a fost consolidat de țarii Moscovei după căderea Constantinopolului și înființarea Rusiei în jurul Ducatului Moscovei. Astfel, Rusia s-a autoproclamat „A Treia Romă”. Această viziune a fost alimentată de numeroasele amenințări externe, precum invaziile mongole și războiul cu Uniunea Polono-Lituaniană din secolul al XVII-lea, ceea ce a dus la dezvoltarea unui sentiment de cetate asediată. Această percepție a alimentat un comportament agresiv în politica externă a Rusiei.
Petru cel Mare a fost liderul care a pus bazele unui regim cu ambiții imperiale, iar viziunea sa a fost continuată de Ecaterina cea Mare, în timpul căreia Rusia a atins apogeul imperial. Totuși, Petru nu a reușit să numească un succesor sau să lase un testament oficial, iar ceea ce s-a răspândit ulterior a fost un document cunoscut sub numele de „Testamentul lui Petru cel Mare”. Deși autenticitatea acestuia a fost contestată, mulți îl consideră ca o expunere a intențiilor strategice reale ale Rusiei. Acest document apocrif, deși scris în secolul al XVIII-lea, a fost folosit de Napoleon Bonaparte pentru a justifica invadarea Rusiei, fiind totodată un indiciu al expansiunii teritoriale dorite de Moscova.
De la imperiu la Federația Rusă
Astăzi, relevanța acestui document este discutabilă, întrucât Rusia nu mai este un imperiu în adevăratul sens al cuvântului, iar ambițiile sale nu sunt la fel de grandioase precum în perioada sovietică. Totuși, Rusia, indiferent de conducătorii săi, a continuat să își păstreze o influență puternică în fostele republici sovietice. În acest context, Ucraina rămâne un punct-cheie în politica externă a Moscovei, iar afirmațiile lui Zbigniew Brzezinski despre Ucraina ca fiind „avanpostul occidental” al lumii moderne reflectă bine importanța acestei țări pentru Rusia. Fără Ucraina, Rusia își pierde statutul de mare putere, iar acest lucru explică, în parte, comportamentul agresiv în regiunile limitrofe.
De-a lungul decadelor, rusofobia a fost alimentată de conflictele istorice, precum războaiele din timpul domniei țarului Nicolae I și de acțiunile expansioniste ale Rusiei în sud-estul Europei. Sentimentul anti-rus s-a întărit în perioada Războiului Rece și s-a menținut chiar și după destrămarea URSS. Campaniile politice și culturale au continuat să prezinte Rusia ca o amenințare, iar regimul autocratic actual de la Moscova a fost acuzat de multe ori de blocarea democratizării fostelor state sovietice.
Sentimentul rusofob a atins apogeul după anexarea Crimeei și implicarea Rusiei în conflictul din Ucraina, iar evenimente precum doborârea avionului MH17 au consolidat această percepție. Astăzi, în Europa, a fi rusofob a devenit aproape sinonim cu normalitatea, chiar dacă nu toți rușii sunt de acord cu politica guvernamentală. În acest context, o analiză mai detaliată și mai nuanțată a contextului istoric și a modului în care Rusia a evoluat de la imperiu la Federație ne poate oferi o perspectivă mai clară asupra contextului politic actual.