Hostezenii: destinul tragic al gradinarilor clujeni

Hostezenii ar fi venit in Transilvania in secolul XVI, fiind adusi de catre maghiari din zone locuite de germani. Denumirea asumata de aceasta comunitate, care locuia in afara fortificatiilor cetatii orasului Cluj, vine de la termenul de provenienta germana Hochstadt, care inseamna suburbie sau periferie. Denumirea de ”Hóstát” apare, potrivit specialistilor de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, in documente scrise de limba maghiara din secolele XVI si XIX, iar comunitatea locuia in cinci zone periferice situate la estul, nord-estul si nord-vestul vechiului Cluj: Hídelvei, Kétvízközi, Külső-Közép utcai, Külső-Magyar utcai si Monostori Hóstát, scrie gazetadecluj.ro.

Hostezenii erau agricultori, dedicati acestei ocupatii pe care unii din urmasii lor o au si astazi, dar nu au fost considerati niciodata tarani. Eu s-au considerat dintotdeauna oraseni care se ocupa cu gradinaritul, iar marfa pe care o cultivau pe terenurilor actualmente intravilane si pe care o vindeau in pietele Clujului era cunoscuta drept de foarte buna calitate. Chiar si astazi, semintele de legume si zarzavaturi ale hostezenilor sunt cunoscute ca exemple de buna practica in agricultura organica.

Intr-un turn al Bisericii Reformate din Orasul de Jos, cunoscuta si ca Biserica cu Doua Turnuri, din apropierea Regionalei CFR, a fost amenajat un muzeu dedicat comunitatii hostezene, pentru a conserva elemente din stilul de viata al celor cunoscuti drept „gradinarii Clujului”. Muzeul, intins pe trei etaje, surprinde tihna unui trai modest, la periferia orasului.

La primul etaj se gaseste o bucatarie, amenajata in stilul tipic unei gospodarii din cadrul acestei comunitati. Aici se poate observa un kredenc verde, un dulap in care se tine vesela si tacamurile, pe care sunt asezate cani inflorate, asa cum le placeau gospodinelor din Hostat. Hostezenii aveau doua bucatarii in casa – una mai mica si o alta in care se si dormea, dar si o bucatarie de vara, in curte. Tot in bucatarie, sub o fereastra adusa de la o casa originala hostezeana – recuperata la demolarea acesteia – se gaseste un kaszten, un dulap cu sertare in care se tin stergarele si o parte din obiectele de vesela.

Pe pereti sunt expuse mai multe obiecte tipice unei astfel de gospodarii – cosurile de zarzavaturi, cu care se mergea la piata, dar si obiecte folosite in munca agricola sau la gatit, cum este lemnul pe care se fac celebrele kurtos kalacs. Peretii sunt decorati cu panze pe care sunt cusute ilustratii cu mesaje in versuri. Unul dintre ele, de exemplu, ilustreaza o fetita careia o gasca incearca sa-i fure palaria, iar textul, intr-o traducere aproximativa in limba romana, este: „Te rog, gasculita draga, sa-mi lasi palaria intreaga”.

La al doilea etaj al muzeului regasim un dormitor al acelei case hostezene. Aici este un pat destul de mic, deasupra caruia sunt insirate pe perete fotografii sau panze cusute, asemanatoare celor din bucatarie. In camera mai exista un dulap, o masuta si un cuier, iar vizitatorii pot vedea in fotografiile expuse mai multe aspecte ale vietii acestei comunitati, dar si stilul lor vestimentar.

Hostezencele au ramas cunoscute pentru felul lor ingrijit de a se imbraca. Acestea mergeau tot timpul la piata cu rochii bine apretate si baticuri, fiind imediat recunoscute de clientii fideli. Clujenii mai varstnici isi pot aminti probabil si astazi stilul lor inconfundabil. „Portul caracteristic al femeilor hostezene functiona ca un logo comercial, o garantie a legumelor proaspete, pastrate peste iarna in gropi sau prelucrate (varza murata), si vandute in pietele Clujului”, arata si specialistii Muzeului Etnografic.

In prezent, hostezenii au pastrat doua din institutiile comunitare tipice lor, prin care si-au mentinut specificul cultural. O astfel de institutie era Asociatia Funerara ”Kalandos”, organizatie cu structura ierarhica asemanatoare breslelor, cu reguli bine stabilite. De exemplu, la intalnirile asociatiei, de obicei pentru repetitii, se facea prezenta, iar cei care lipseau, trebuiau sa plateasca o suma de bani. Activitatea principala a asociatiei consta in asigurarea decentei desfasurari a inmormantarii membrilor organizatiei si poate fi documentata incepand cu secolul al 16-lea si continuand pana in anii 1940. Aceasta avea un repertoriu de cantece pentru inmormantare si o poezioara care se recita in cadrul ceremoniei, prin care decedatul isi lua ramas bun de la cei ramasi in urma.

O alta institutie importanta este corul Bethlen Gábor Földész Dalkör, infiintat in 1886. Acesta canta cantece bisericesti, folclorice sau de inmormantare, iar apartenenta la cor este o adevarata mandrie pentru un hostezean, fiind o traditie transmisa din tata in fiu. Intr-o incapere a bisericii s-au pastrat tablourile cu membrii corului, datand de mai bine de un secol, dar si steagurile pe care acesta le poarta la inmormantari sau la sarbatori, cate unul pentru fiecare ocazie.

Hostezenii se mandresc, desi nu exista confirmare istorica, cu originile lor: printre stramosii mentionati de traditia orala s-ar numara si haiduci repatriati de catre principele Bocskai István. Se pare insa ca un sambure de adevar ar putea exista in aceste legende, pentru ca in Ungaria exista mai multe localitati in care comunitatile se mandresc cu aceeasi ascendenta si, in mod surprinzator, au aceleasi nume de familie cu hostezenii.

„Comunitatea hostezenilor avea un mod de viata aparte, care

imbina elemente caracteristice culturii taranesti si celei citadine, viata comunitara fiind organizata pe zone/cartiere un rol deosebit revenindu-le diferitelor institutii comunitare. In cazul hostezenilor, tehnicile traditionale de cultivare a pamantului si de crestere a animalelor coexistau cu tehnici evoluate, intensive: ei cultivau soiuri de legume autohtone, dar cunosteau si sistemele de irigatie folosite prima oara de catre gradinarii bulgari. Participau la diferite cursuri pentru a se perfectiona, iar cele invatate le puneau in aplicare. Pe langa muncile agricole si cele legate de cresterea animalelor, barbatii se ocupau si cu carausitul lemnului si nisipului”, arata specialistii Muzeului Etnografic.

Comunitatile din cartierele hostezenilor erau foarte compacte, iar casatoriile intre membri din zone diferite nu erau privite cu ochi buni, uneori fiind respinse chiar cu violenta. Motivul pentru acest comportament ar fi faptul ca familiile doreau sa pastreze pamantul in cadrul comunitatii restranse din care faceau parte, si nu ca acesta sa fie divizat prin ceea ce vedeau chiar ca pe o mezalianta.

Modul de viata al hostezenilor, strans legat inainte de agricultura, a inceput sa se schimbe incepand cu secolul XX, cand, din cauza industrializarii, unii au ales sa isi schimbe ocupatia. In plus, extinderea orasului inspre terenurile agricole detinute de acestia i-au impins tot mai mult spre marginea orasului.

Dupa mijlocul secolului XX, cresterea animalelor si chiar gradinaritul devin dificil de practicat intr-un oras modern cum era Cluj-Napoca, iar accesul cu carute in pietele orasului a fost restrictionat, astfel ca multi hostezeni au trebuit sa-si regandeasca modul de a-si castiga traiul. Incepand cu anii 1970, urbanizarea agresiva pusa la cale de comunisti face ca in gradinile hostezenilor, in loc de zarzavat, sa rasara noile blocuri ale cartierului Marasti. Al treilea etaj al muzeului prezinta acest proces de dezradacinare prin prisma fotografiilor lui Feleki Karoly, facute inainte si in timpul evacuarilor, pasul urmator din planul de urbanizare al comunistilor.

Ceea ce a urmat a fost tragic pentru intreaga comunitate. Intr-un reportaj despre viata hostezenilor, jurnalistul Sorin Grecu povesteste ca un fost ofiter de militie i-a vorbit despre numarul ingrijorator de mare de hostezeni care s-au sinucis intre anii 1970 si 1980, perioada cand s-au construit, pe terenurilor lor, noile blocuri ale municipiului. „Aproape zilnic ni se raportau, pe buletinul de evenimente, unul sau doua cazuri de sinucidere ale membrilor acestei comunitati, in cartierele Marasti, Iris si Bulgaria”, ar fi spus fostul militian.

Actiunile de demolare au inceput, in multe cazuri, fara avertizare, sau cu un termen fix foarte apropiat de data la care au fost anuntate. Hostezenilor li s-a dat optiunea de a alege intre sume de bani si apartamente la bloc, in care intreaga lor lume a fost fracturata, pentru ca stilul de viata pe care il considerau firesc de secole devenea acum imposibil. Pentru ei, agricultura nu era un loc de munca obisnuit, la care mergi dimineata si te intorci acasa dupa-amiaza, era o activitate care se intindea de-a lungul intregii zile, in fiecare zi din an.

Acum foarte putini mai au pamanturi, chiar si din cei care au primit inapoi terenurile luate de comunisti, putini au fost cei care nu le-au vandut, fie pentru ca erau prea in varsta pentru a le cultiva, fie pentru ca pietele clujene nu mai sunt ceea ce erau, iar comertul cu legume si zarzavaturi este de multe ori „monopolizat” de o mafie a pietelor. Mai sunt cativa hostezeni mai tineri care vand in pietele clujene, mandri de originile lor, dar acestia pot fi probabil numarati pe degete.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, in parteneriat cu Asociatia Etnografica ”Kriza János”,  a organizat anul trecut o expozitie continand fotografii de arhiva care prezinta ultima perioada a modului de viata traditional specific hostezenilor. Expozitia si-a propus sa atraga atentia asupra acestei comunitati maghiare cu o puternica identitate de grup, definitorie pentru orasul Cluj.

In plus, traditiile hostezenilor au fost prezentate publicului in cadrul unui targ organizat cu ocazia Zilelor Culturale Maghiare. Cunoscuti ca agricultori destoinici, hostezenii si-au expus cu mandrie produsele specifice comunitatii lor: varza cu foi subtiri si rosiile carnoase. La eveniment au fost prezenti patru producatori, dar organizatorii sustin ca sunt mai multi producatori hostezeni in Cluj-Napoca, aproximativ 25-30.

Muzeul din Biserica Reformata din Orasul de Jos poate fi vizitat martea si joia, intre orele 16.00-18.00. Vizitarea muzeului se face in urma unei solicitari adresate parohiei de langa lacasul de cult, iar accesul este gratuit, existand posibilitatea de a face donatii pentru biserica.