Fostul ministru MAE, Adrian Severin: „Un manifest prezidențial”

Motorul României este gripat. De aceea România – ca stat independent și suveran, ca națiune mândră și capabilă să producă istorie pentru sine și pentru Europa – a încetat să mai avanseze atât în traficul național cât și în cel internațional. Azi, ea nu mai este subiect, ci obiect al istoriei.

Din perspectiva Constituției României, unul dintre motivele principale ale acestei situații este acela că mecanismului nostru național îi lipsește uleiul de motor reprezentat de funcțiile constituționale ale Președintelui Republicii. Din 1991 și până azi, toți Președinții României au refuzat să îndeplinească funcția de mediator între instituțiile statului, precum și între stat și societate, preferând să fie

RomaniaTV

Peste 10.000 de bugetari vor fi concediaţi, anunţul de la Ministerul de Finanţe

Observatornews.ro

Subiectele la română, simulare Bacalaureat 2025. Ce au avut de rezolvat elevii de clasa a 12-a, profilul uman şi real

„Președinți jucători”. Ei au exercitat abuziv monopolul violenței recunoscut statului, în loc să vegheze la respectarea echilibrului puterilor garantând astfel evitarea recursului la violență. S-au comportat ca șefi ai executivului (pe când funcția de mediator îi obliga să rămână în afara puterilor statului) și, în loc să vegheze la respectarea Constituției, dând alarma atunci când apărea riscul încălcării ei, au siluit justiția, au decredibilizat Parlamentul (lipsit, firește, de orice mijloace de control eficiente ale unui Președinte care șia auto atribuit inexistenta funcție de „șef al statului”) și au subminat instituțiile legitime ale democrației pluraliste dublându-le cu o putere ocultă constituită ca adevărat stat subteran sau paralel.

În loc să prezideze ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), ei au înțeles să le conducă erijându-se în șefi ai instituțiilor reprezentate acolo. Astfel, prin controlul abuziv al serviciilor de informații și al instituțiilor de forță, au denaționalizat și alienat sistemul imunitar al statului, în același timp militarizând politica românească și cedând prerogativele conducerii ei unor puteri străine. În loc să personifice statul, simbolizându-l atât în relațiile interne cât și (mai ales) în cele externe, ei l-au personalizat, pe plan intern lăsând cetățeanul fără protecție în fața abuzurilor și exploatării comise de către oligarhii naționali, de plutocrația multinațională și hegemonii internaționali, iar pe plan extern angajând statul în aventuri războinice străine de orice interes românesc.

În loc să reprezinte în lume, ca un simbol viu al statului, România, a cărei politică externă (ca și cea internă, de altfel) este, potrivit Constituției, de competența Guvernului, aflat sub controlul exclusiv al Parlamentului, ei au angajat statul (și guvernul) fără nici un mandat și fără a da socoteală nimănui. În cadrul Consiliului european, acceptând, în locul, pe seama și în numele Guvernului român, obligații de care acesta nu avea nici o cunoștință, pe care nu era în măsură să le execute (cel puțin nu fără costuri socio-economice uriașe) și care nu coincideau cu programul de guvernare aprobat de Parlament, ei și-au subordonat, practic, atât executivul cât și legislativul, uzurpându-le puterea, și totodată au subordonat interesele României în Europa, intereselor hegemonilor europeni în România. Toate acestea, practicate cu o anumită rezervă de către primii doi președinți post comuniști, au fost duse la paroxism de către ultimii doi.

Astfel am fost martori și victime ale unei lovituri de stat continuate. Constituția este suspendată. În interiorul statului român, devenit un simplu teritoriu, poporul a ajuns a fi doar o populație și cetățeanul un supus, trăind într-un sistem neofeudal. În raporturile internaționale România este o colonie nedeclarată adusă în situația de a fi vasal al celor care ar fi trebuit să îi fie parteneri, aliați sau asociați. Între această lovitură de stat și declinul calitativ al vieții cetățenilor români, între ea și nesiguranța lor individuală și socială, națională și internațională, există o legătură directă, pe care, din păcate, prea puțini români o conștientizează. În afara ordinii constituționale care face obiectul contractului social încheiat de români prin referendumurile din 1991 și 2003, aspirațiile lor legitime nu pot fi atinse. Neîndeplinirea funcțiilor constituționale de către Președinții României post-comuniste este o explicație esențială a scăderii continue a nivelului lor de trai și a insecurității lor personale, colective și naționale.

Astfel oprirea loviturii de stat și anihilarea efectelor ei, revenirea la un Președinte constituțional (doritor și capabil să fie ceea ce Constituția României i-a cerut să fie, nici mai mult nici mai puțin), reabilitarea Constituției, ca expresie juridică esențială a identității noastre naționale, afirmarea supremației ei în raport cu dreptul internațional și european, și recuperarea suveranității naționale nu doar în afara, ci chiar în cadrul alianțelor, parteneriatelor și entităților politice transnaționale în care se găsește România (în prezent numai sub aspect formal) sunt țintele urgente și demne ale oricărui prezidențiabil cu adevărat român. Dezbinarea națională și ura endemică din spațiul public trebuie anihilate, astfel încât românii să redevină cu adevărat o națiune coerentă și eficientă, reintrând în istorie ca subiect al acesteia. Cu gândul la aceste obiective trebuie concepute mesajele candidaților prezidențiali adresate românilor, din țară și de pretutindeni.

Toate aceste mesaje, cu toate proiectele care le conțin, trebuie concepute de fiecare candidat ca eventual „Președinte-mediator”, care asigură lubrifiantul necesar funcționării normale a motorului instituțional al națiunii române. Un Președinte, care, spre a folosi distincțiile înțelept concepute în antichitatea romană, nu deține puterea de a-și impune deciziile, deci nu este dotat cu imperium, ci se bazează exclusiv pe auctoritas, respectiv pe reputația personală, abilitatea intelectuală, respectul popular, încrederea publică și forța sa morală pentru a-și face îndemnurile sau avertismentele, după caz, ascultate și urmate. Va urma: în episodul următor vor fi prezentate mesajele către femei, către tineri și către seniori.