Fostul ministru MAE, Adrian Severin: „Forumul «Realitatea chineză în perspectivă globală». Reformă și deschidere în China și în lume”

FORUMUL „REALITATEA CHINEZĂ ÎN PERSPECTIVĂ GLOBALĂ” Guiyang – 19 noiembrie 2024

Discursul dlui prof. dr. Adrian Severin (România) ex Vice-Prim Ministru și Ministru al Afacerilor Externe al României, ex Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, ex Membru al Parlamentului European

 REFORMĂ ȘI DESCHIDERE ÎN CHINA ȘI ÎN LUME

„Aprofundarea reformei și deschiderea pentru o dezvoltare globală comună”

Anul acesta Forumul „China in Sight, Global Insight” aduce în discuție două concepte și anume: reforma și deschiderea. Ambele trebuie definite în funcție de contextul istoric actual, atât ca procese privind politica internă a Chinei, precum și ca procese ale lumii în care China se manifestă și este chemată să joace un rol special. China acasă și în lume. Lumea chineză și China globală. Impactul Chinei asupra lumii și impactul lumii asupra Chinei. China globalistă și globalismul chinez.

Stirile PROTV

Irakul vrea să permită căsătoria fetelor în vârstă de numai nouă ani. „Va da părinților dreptul de a-și vinde fiicele”

RomaniaTV

Cine va primi toți banii lui Mircea Diaconu. Avea o avere frumușică. Surpriză în testament!

Mă voi referi la fiecare pe rând, într-o manieră sintetică.

1. Ce înseamnă reforma azi în China; adică în interiorul societății chineze? Cu certitudine nu mai poate însemna același lucru cu reformele preconizate de Deng Xiaoping. Acele reforme au transformat China și au adus-o în situația de a fi unul dintre cei mai dinamici actori ai lumii contemporane. Aceste transformări înseși au creat Chinei noi provocări, noi oportunități și noi amenințări.

China are de reformat sistemul său de organizare a societății în condițiile în care dezvoltarea economică a fost însoțită de apariția inegalității economice și sociale. Indiferent de culoarea lor, în China unele pisici au prins șoareci mulți; altele au prins șoareci puțini; altele nu au prins șoareci deloc. Cele din urmă s-au înmulțit și caută de mâncare pe la periferia societății. Cele dintâi alunecă spre șovinismul și decadența bunăstării: pe de o parte, nu mai vor să împartă; pe de alta, nu mai vor să riște. Cum poate fi asigurată armonia socială în asemenea condiții? Iată poate principala sfidare aflată în fața elitelor chineze și a poporului chinez.

Cei care nu au și nu sunt nici în situația de a accede la avuție, așteaptă protecția statului căruia îi reproșează că le dă prea puțin. Cei care au vor ca prezența statului în viața lor să fie cât mai discretă și îi reproșează că le sufocă libertatea. Inclusiv libertatea de a acumula capital prin mijloace primitive precum violența și corupția.

Toate acestea se petrec într-o țară în care în mod tradițional au fost cultivate, ca principii fundamentale ale organizării sociale, egalitatea și autoritatea. O autoritate care să asigure egalitatea, eliminând din fașă, prin intervenția puterii politice, disparitățile și marginalizarea socială, și o egalitate care contesta dreptul autorității la decizii menite a face din concurența inegalilor motorul dezvoltării sociale și a admite excluderea socială ca pe un act de igienă comunitară (așa cum se întâmplă cu precădere în lumea anglo-saxonă).

2. Pentru China, adâncirea reformei înseamnă, pe de o parte, includerea tuturor forțelor sociale într-un efort național coerent, prin recurgere la un mecanism politic centripet care nu lasă pe nimeni în afară sau în urmă, iar pe de altă parte, stimularea inițiativei private generatoare de creștere economică și creație intelectuală, prin reglarea permanentă a echilibrelor patrimoniale și garantarea securității dinamice a schimbului de valori materiale și spirituale.

În economie neoliberalismul nu mai poate funcționa întrucât și-a atins limitele. Occidentul euro-atlantic, care l-a inventat, nu pare capabil nici să îl reabiliteze nici să renunțe la el.  China este capabilă să conceapă altceva; respectiv, un post neoliberalism, în care politicul se găsește în echilibru cu piața, munca în echilibru cu capitalul, și interesul colectiv în echilibru cu interesul individual.

În politică, modelul democratic conceput de Occidentul protestant european și american este epuizat, la rândul său. Democrația occidentală nu este doar în criză; ea a decedat. Decesul este rezultatul faptului că, în condițiile complicării modului de funcționare a societății, tot mai dificil de gestionat, democrația s-a dovedit a fi lipsită de un sistem capabil să selecteze și să promoveze elite de calitate reală, fiind, în cele din urmă, asasinul meritocrației. În același timp, egalitatea dintre alegătorul educat și cel needucat, cel informat și cel neinformat, cel natural dotat și cel nedotat, în condițiile în care cei din urmă sunt în mod inevitabil majoritari, au condus la o scădere constantă a calității conducătorilor și a actului de conducere, tocmai când dificultatea problemelor de rezolvat cerea o creștere a calității. În atari condiții, în Occidentul euro-atlantic, în ciuda tradițiilor lui liberale, democrația a derapat spre oligarhie; oligarhia a luat locul democrației.

Așa stând lucrurile, China nu mai trebuie să caute preluarea modelului democrației atlantice și nici să își evalueze progresul în funcție de nivelul asemănării între organizarea societății chineze și ritualurile ficțiunii democratice euro-americane. Ruperea de autoritarism nu trebuie să ducă China spre modele străine de tradițiile sale culturale și abandonate, de voie de nevoie, chiar în locurile lor de origine, ci spre o formă de aristocrație a meritului, în care decizia să fie luată de cei competenți, selectați pe baza performanțelor dovedite în timp ca fiind criteriul adevărului; în favoarea întregii societăți, iar nu doar a unor grupuri de interese oligarhice sau plutocratice. Pornind de aici pacea socială are a fi asigurată prin sistemul de consultare populară apt a permite modificarea fără violență a deciziilor inadecvate, prin transparența actului de decizie și răspunderea personală pentru el, precum și prin prevenirea abuzurilor / exceselor ca efect al echilibrului dintre instituțiile decidente și controlul lor reciproc – sistemul „checks and balancies”.

3. Întrucât China este deja o țară cu elementele care caracterizează o mare putere globală, de aceste reforme suntem interesați și noi, străinii, de modul de organizare internă a Chinei urmând a depinde atât modelul pe care îl va oferi viitoarei ordini globale, cât și comportamentul său pe plan global.

Spunând acestea, adaug că  există și două domenii care nu trebuie „reformate”.

Unul dintre acestea este educația. În materie de educație este nevoie să se păstreze un standard de exigență cât mai ridicat. Dacă reformă înseamnă creșterea gradului de confort pentru tinerii elevi și studenți, digitalizarea învățământului, reducerea rolului inteligenței naturale a profesorului în favoarea robotului, o exigență mai mică în evaluarea performanțelor școlare, reducerea bugetelor pentru cercetare și învățământ, tolerarea lipsei de respect pentru profesori și altele asemenea, este preferabil ca aceasta să nu aibă loc. Menținerea unor standarde înalte în domeniul educației va fi esențială pentru viitorul Chinei și, prin China, pentru viitorul lumii.

Un alt domeniu care nu trebuie reformat este autencitiatea concepției chineze despre viață și lume. Pentru a-și îndeplini misiunea istorică față de sine și față de lume China trebuie să rămână … chineză. Nimeni nu are nevoie de o altă Americă. Nimeni nu are nevoie de o altă Europă. Este nevoie de valorile culturii chineze: armonie, echilibru, solidaritate, planificare strategică, răbdare, seninătate.

Nu este vorba depre vreo aspirație chineză de a înlocui modelele culturale ale altor națiuni sau familii de națiuni cu cele ale Chinei, ci de a oferi, pentru sine și pentru lumea înconjurătoare, o viziune specifică ei cu privire la construcția lumii, la raporturile dintre oameni și dintre state. Numai delimitând și definind o astfel de viziune se poate realiza apoi o operă de sinteză care să dea conținut ordinii globale, permițând tuturor identităților culturale să coexiste în pace.

4. Cu privire la deschidere, China a făcut deja acest lucru permițând lumii, reprezentată de oameni de afaceri, investitori, turiști etc să intre în spațiul politic, economic și cultural chinez. A venit vremea ca și lumea să se deschidă pentru China.

Deschiderea Chinei nu mai înseamnă astăzi exclusiv disponibilitatea de a învăța de la alții, de la lumea nechineză, și nici aceea de a acomoda tradițiile sale cu regulile unei ordini mondiale construite fără participarea sa. Nu mai putem vorbi, nu mai putem aștepta și nu mai avem nevoie doar de o Chină globalizată, ci despre o globalizare chineză.

China nu mai poate fi doar ospitalieră, ci trebuie să i se și ofere ospitalitate.

De asemenea, dacă logica firescului dezvoltării sale îi conferă puterea de actor global iar lumea se așteaptă să fie actor global și o tratează ca atare, ea trebuie să se comporte ca actor global.

Pentru China, a se deschide mai înseamnă a integra în proiectele sale atât pe cei doritori să i se asocieze de îndată, cât și pe cei care deocamdată sunt reticenți la o asemenea asociere. Integrarea este răspunderea Chinei, în primul rând.

Ea nu poate lăsa în urmă pe nimeni. Dacă un jucător global sau regional relevant nu o dorește, este de ajuns ca ea să îl dorească. În acest sens, UE, precum și statele Europei centrale și de est, atât membri cât și vecini ai UE, și în rândul acestora România, sunt în mod obiectiv interlocutori strategici ai Chinei, ei fiind împreună o putere globală emergentă soft asemenea Chinei.

Interacțiunea Chinei cu partidele politice europene, stimularea statelor europene în a crea inclusiv prin intermediul proiectelor inițiate de China și la care ele sunt interesate să participe, o rețea aptă a le face să se simtă că aparțin unei regiuni coerente, tratarea statelor în cauză, de către China, ca o entitate în sine și pentru sine, prin alternarea cooperării în format bilateral cu cooperarea în formart multilateral, sunt formele actuale de deschidere a Chinei către lume. Deschiderea Chinei nu se mai poate rezuma la așteptarea ca lumea să vină la ea. China trebuie să meargă spre lume, adăugând rețelelor de relații interguvernamentale și rețele de relații universitare, rețele ale progresului tehnologic, rețele de infrastructuri critice, rețele de creditare, rețele de comunicare de la om la om.

Integrarea trebuie să se baze pe o strategie a celor patru „C”: comunicare, consultare, coordonare și conlucrare. Aceste concepte trebuie instituționalizate.

5. Cu aceste precizări, putem trece la tema reformei chineze în plan extern. Neoconservatorismul cu universalismul său identitar și dreptul la intervenție în treburile interne ale altor state pentru schimbarea regimului lor politic, și-a dovedit inadecvarea la realitățile lumii contemporane. Pax americana, cu meritele și neajunsurile ei a murit sau este pe cale să moară.

Reforma privește înlocuirea ordinii globale unipolare create de America, cu o ordine mondială post-americană multipolară. În ultimele secole ordinea mondială a fost calibrată potrivit mentalităților europene și americane, cu toate aparținând aceleiași familii culturale. Regulile care vor forma conținutul noii ordini trebuie să fie cu totul diferite, ele reflectând valorile culturii asiatice: echilibru, solidaritate, armonie, nonexpansionism, răbdare, gradualism. Principiile minime ale acestei noi ordini mondiale trebuie să fie: multipolaritatea, simetria cercurilor/grupărilor de putere, indivizibilitatea securității și deideologizarea relațiilor internaționale.

China este de așteptat să conceapă parteneriate cu geometrie variabilă în funcție de interesele participanților, în locul alianțelor cu geometrie fixă. De asemenea, ea va trebui să aducă în ordinea mondială modelul strategiei proiectelor comune care să îmbine participarea „singulară” (la un singur proiect în format bilateral) cu cea „plurală” (la unul sau mai multe proiecte în format multilateral), evitând totodată situația în care alăturarea unui jucător la un unul dintre proiecte este percepută ca o amenințare la adresa securității participanților la alte proiecte.

Ordinea mondială de până acum a urmat logica jocului de șah, adică s-a bazat pe modelul adversității și excluderii. O reformă importantă ar reprezenta-o înlocuirea logicii jocului de șah cu cea a jocului de go / wéiqí (bazat pe logica manifestării puterii fără confruntare directă).

În organizarea Romei antice, se făcea distincția între imperium (ceea ce însemna capacitatea de a-ți impune voința prin forță) și auctoritas (ceea ce însemna capacitatea de de a-ți promova opțiunile prin puterea de convingere, bazată pe credibilitatea, abilitatea și respectabilitatea personală). Polii sau centrele de puterii ale pax sinica ar trebui să fie dotate cu auctoritas, iar nu cu imperium.

Ordinea internă chineză este cea a socialismului cu caracteristici chinezești. A sosit vremea unei ordini mondiale cu trăsături chinezești. Aceasta nu trebuie să însemne respingerea altor culturi și altor moduri de viață și de gândire, ci integrarea lor. De la „o țară – două sisteme” la „o lume – mai multe sisteme”.

Ordinea bipolară s-a bazat pe echilibrul a două blocuri de putere cu ideologii diferite. Deși s-a numit Război rece, aceasta a fost mai degrabă o pace rece. Riscul care ne amenință azi este acela al fracturii în două lumi, fiecare cu propria sa ordine, în război fierbinte, posibil chiar nuclear, una cu cealaltă. Este în puterea Chinei să participe la reformarea relațiilor internaționale actuale în așa fel încât dezordinea mondială actuală să se transforme într-o ordine a armoniei globale în care pacea și securitatea să fie garantate de echilibrul puterilor și de dezvoltarea comună prin solidaritate. În trecut s-a vorbit de „securitatea democratică”. Astăzi democrația, cel puțin cea clasică euro-atlantică este în criză. De aceea este necesar ca securității democratice, atât cât mai poate fi ea viabilă, să i se adauge „securitatea coeziunii economice și sociale” și „securitatea dezvoltării comune / solidare”.

6. Ca superputere mondială emergentă, China nu este de așteptat să pună capăt globalizării, ci să înlocuiască globalizarea unipolară în stil american cu o globalizare multipolară, în care pacea este asigurată nu de puterea militară a unui jandarm global suprem, ci de echilibrul polilor din punct de vedere al dezvoltării economice. „Echilibrul terorii” ar fi înlocuit cu „echilibrul dezvoltării” (și al oportunităților de dezvoltare). În timp ce SUA a acționat în logica asimetrică a unilateralismului, China acționează în logica multilateralismului/multipolarismului simetric. Aceasta își are originea în diferențele lor culturale, precum și în cele legate de modul în care și-au construit puterea, ca și de structura puterii lor respective.

Ceea ce China, ca putere globală, ar trebui să evite cu orice preț este ca să se transforme, prin efectul confruntării  cu provocările euro-atlantice, dintr-o putere soft într-o putere hard, dintr-o putere pacifistă într-o putere războinică, dintr-o putere multilateralistă într-o putere unilateralistă, dintr-o putere integratoare într-una exclusivistă, dintr-o putere egalitară într-una inegalitară, dintr-o putere tolerantă într-una intolerantă, dintr-o putere pragmatică într-una ideologizată, dintr-o putere conservatoare într-o putere revizionistă, dintr-o putere legitimistă într-una turbulentă.

7. Ca superputere globală soft, China, spre deosebire de puterile hard, va promova: i. pacea prin dezvoltare; ii. dezvoltarea prin proiecte comune; iii. proiectele comune prin solidaritate de interese; iv. solidaritatea intereselor prin respectul pentru diversitate; v. respectul pentru diversitate prin de-ideologizarea relaţiilor internaţionale. Politica unei asemenea puteri este în esență economică și socială; deci demilitarizată. Soluția militară nu este exclusă, dar este ultimul recurs și are un caracter subsidiar.
8. Ca superputere globală asiatică, China înțelege din interior cultura altor popoare asiatice, oricât de mari ar fi diferențele dintre ele, precum și setea lor de demnitate și măreție înrădăcinată atât în ​​memoria vechilor lor zile de glorie pre-coloniale, cât și în cea a umilinței generate de dominația europeană și americană, în timpul secolelor coloniale și neo-coloniale. Acesta ar putea fi un criteriu al federalizării asiatice/orientale sau, mai mult, al unui Sud colectiv (care include și Africa și America Latină, împreună cu Mexicul) capabil să conteste cu succes supremația Occidentului colectiv euro-atlantic.
9. Dacă SUA și-au legat securitatea de investițiile în complexul militar-industrial, China a încercat emanciparea prin investiții sustenabile în sectorul economic. De aceea proiectul de ordine mondială a Chinei este unul economic și nu militar. În acest sens, avem de-a face cu concursul dintre ordinea militară și ordinea economică, dintre strategia escaladării războaielor și strategia consolidării păcii, între geopolitică și geoeconomie.
10. Pentru consolidarea păcii prin dezvoltare, China trebuie să asocieze inițiative regionale și globale orientate către ținte concrete, cum ar fi Inițiativa Road and Belt (noul „Drum al Mătăsii”), cu inițiative vizionare pe termen lung precum Inițiativa pentru Dezvoltare Globală, Inițiativa pentru Securitate Globală și Inițiativa pentru Civilizație Globală. Împreună, aceste inițiative oferă speranța unei noi ordini mondiale coerente și multipolare, dinamice și sigure, în diversitate (diverse) și simetrie (simetrice), cu membri egali și liberi.