Divorț după 30 de ani de căsnicie. O poveste de necrezut

Povestea unui divorţ după 30 de ani de căsnicie, din care ne putem inspira. Violeta tocmai împlinise 30 de ani de căsnicie, când divorţul i-a bătut la uşă. Credea că venise timpul să se bucure de nepoţi şi să călătorească, dar soţul ei îşi dorea cu totul altceva.

„De când vă citesc, mă gândesc să vă scriu. Nu am avut curaj şi mi-a fost ruşine, însa acum m-am resemnat. Aveam o căsnicie fericită. Soţul meu se comporta exemplar, era atent… Copiii notri au terminat şcoala, s-au căsătorit, iar noi plănuiam să retrăim romantismul tinereţii.

Voiam să ne facem o căsuţă la munte, unde să ne retragem la bătrâneţe. Într-o zi, acum 2 ani, în timp ce ne uităm la televizor, soţul meu a spus că vrea să stăm de vorbă. Chiar nu bănuiam că avea să-mi dea o veste atât de rea.

Mi-a spus pe un ton calm că e îndrăgostit. La fel de liniştit mi-a povestit cum relaţia lui durează de ceva vreme, că faţa e studentă şi că vrea să se mute împreună cu ea.

Noroc că stăteam confortabil în fotoliu. Nici măcar nu am avut puterea să-i cer alte explicaţii, să-i fac reproşuri sau să pun întrebări. Am reuşit doar să bâigui printre lacrimi:

«Bine, dar cu mine cum rămâne?»

Chiar de a doua zi şi-a făcut bagajul şi a plecat. Mă frământam, dar nici nu puteam să acuz tânăra care i-a luat minţile. Singurul regret era că nu am simţit schimbarea lui şi îmi reproşam că l-am lăsat să plece. La scurt timp am primit şi citaţia de divorţ.

Am suferit enorm. Copiii mă acuzau că l-am lăsat să scape atât de uşor. Dar eu mi-am zis că nu avea rost să lupt pentru el. Ştiam că avea să regrete la un moment dat pasul făcut. Şi am început o nouă viaţă. Nu voiam să găsesc pe altcineva care să-mi umple golul din suflet, ci linişte.

Am plecat în excursii, mi-am făcut cunoştinţe noi şi am întărit legăturile cu cele mai vechi. Chiar mă simţeam foarte bine în lipsa lui. După o lungă perioadă în care nu a mai ştiut nimeni nimic de el, soţul a revenit spăşit acasă. Mi-a fost milă de el. Arăta rău şi era bolnav.

Voia să ne împăcăm. Abia atunci am simţit că-mi face rău, că mă ia drept «manta de vreme rea» şi mi-am dat seama cât de mult m-a făcut să sufăr. Cu zâmbetul pe buze şi cu acelaşi calm cu care el m-a anunţat că s-a îndrăgostit,

l-am poftit să iasă din casa mea. I-am spus că locul lui e lângă fata pe care o iubeşte atât de mult şi pentru care şi-a părăsit familia fără explicaţii. Acum nu mai e cu ea, locuieşte singur şi încă încearcă o eventuală împăcare prin intermediul copiilor.

Eu însă îmi văd de viaţa mea, savurez fiecare clipă petrecută alături de nepoţi şi, chiar dacă am un prieten de suflet, nu m-aş mai căsători pentru nimic în lume. Pentru că viaţa merită savurată, trăită frumos, decent, în linişte, chiar şi la 55 de ani.”