Dezastrul natural din martie 1888

Dezastrul natural din martie 1888. La 12-13 martie 1888, un viscol ucigaş s-a abătut asupra New-York-ului. Tragedia s-a soldat cu 800 de morţi şi 7 milioane de dolari pagube materiale. Ploaia s-a transformat în zăpadă şi a început să cadă peste New York. Totul s-a intamplat imediat după miezul nopţii de luni, 12 martie.

Până dimineaţa la ora 7, stratul de zăpadă avea deja peste 25 de centimetri. In ziua de 13 martie, când ninsoarea s-a oprit, acesta măsura 50 de centimetri.

După ce viscolul s-a potolit şi oamenii au început să dea zăpadă, de sub această au ieşit la iveală trupurile îngheţate ale celor morţi. Politicianul Roscoe Conklin, care era să moară din cauza viscolului, dar a fost găsit la timp, le şoptea salvatorilor săi:

Stirile PROTV

Președintele Klaus Iohannis a autorizat declasificarea documentelor prezentate în CSAT privind alegerile prezidențiale

RomaniaTV

După succesul videochatistei de la POT, Ema Karter vrea în politică! Imaginile PORNO cu care a RUPT TikTok-ul

Dezastrul natural din martie 1888

„Acolo e moartea însăşi… oamenii mor peste tot… am văzut trupuri înţepenite ieşind din zăpadă”. Un brutar a murit îngheţat în timp ce îşi făcea livrările de pâine.

Newyorkezii rămăseseră suspendaţi în trenuri până când câţiva cetăţeni ingenioşi au găsit nişte scări şi au luat câte douăzeci şi cinci de cenţi de la fiecare ca să-i dea jos din tren.

Alţi newyorkezi, la fel de întreprinzători, le vindeau pasagerilor rămaşi în trenuri sandvişuri pregătite acasă, pe care New York Times le numea „cu indiferent ce”, cu alţi 25 de cenţi bucata.

Casele au luat foc. Caii au murit îngheţaţi, întreaga zonă pe care indienii algonquin o numeau Mahatta (mai târziu, Manhattan), era complet paralizată.

Viscolul din 1888 a fost extraordinar de puternic şi de persistent. S-a întins din Maine, în jos, de-a lungul întregii coaste, până la Washington şi, spre vest, de la New York până la frontiera cu Ohio. Aducea cu el un vânt cu o viteză de 100 km/oră şi cantităţi uriaşe de zăpadă.

În Connecticut şi Massachusetts stratul de zăpadă atingea 130 de centimetri, troienele ajungeau până la 15-20 metri, vasele s-au scufundat în port, iar operatorii telegrafului de la New York au fost nevoiţi să telegrafieze la Londra pentru a retransmite mesajele către oraşe din Noua Anglie şi din alte părţi ale Statelor Unite. Sistemele de alarmă împotriva incendiilor s-au blocat. S-a întrerupt furnizarea de curent electric.

East River a îngheţat. Copiii nu s-au mai dus la şcoală. Oamenii de afaceri care porniseră spre birouri s-au întors după câteva minute şi şi-au petrecut ziua de lucru împreună cu familia, eveniment aproape de neimaginat.

Dezastrul natural din martie 1888

Tributul vieţilor secerate de viscolul din 1888 este evaluat la 400 de decese provocate direct de furtună (oameni care au murit îngheţaţi, de infarct, accidente mortale), plus alte aproximativ 400 de cazuri de moarte după încetarea viscolului. A fost unul dintre cele mai cumplite viscole din istoria omenirii şi incapacitatea de a prevedea sosirea şi forţa lui a cauzat mult mai multe morţi decât s-ar putea produce în zilele noastre.
Spectacolul trebuie să continue. Aceasta este regula sacră a tuturor profesioniştilor scenei, inclusiv a cântăreţului de operă german Ludwig Barnay.

Aşteptase cu mare nerăbdare spectacolul de luni seara, de la Academia de Muzică din New York. Publicul american reacţiona cu mult entuziasm şi pasiune la farmecul vocii lui şi ştia că acest spectacol avea să fie memorabil.

Ludwig mersese pe jos de la hotelul lui până la Academie, pentru că în New York ninsese foarte mult, încă de dimineaţă, şi trăsurile cu cai nu puteau să-şi croiască drum prin nămeţi. Nu-i displăcea să meargă pe jos. Avu numai grijă să se înfăşoare foarte bine la gât cu un fular călduros, în timp ce mergea cu greu, prin zăpadă, către teatru.

Ludwig Barnay se duse direct în cabina lui ca să se pregătească pentru spectacol. Observase că mulţimea care se afla în faţa intrării actorilor era mai puţin numeroasă decât ar fi fost de aşteptat pentru un spectacol atât de important, şi îi trecu prin minte şi faptul că, poate, furtună de zăpadă era mai puternică decât crezuse el la început.

Care era de fapt siutatia

E drept că telefoanele nu funcţionau şi auzise nişte zvonuri despre un feribot care rămăsese înţepenit, prins în gheţurile portului New York, dar văzuse şi oameni care dădeau zăpadă în faţa casei şi erau şi câteva magazine deschise (dar nu foarte multe). Nu contează, îşi spuse Ludwig. Spectacolul trebuie să continue şi am să cânt atât de frumos în seara aceasta, încât publicul va uita de vântul care şuieră înfricoşător. Directorul de scenă stătea cu mâna pe umărul lui Ludwig. Când îi făcu semn regizorul, îl bătu uşurel pe Ludwig de două ori pe umărul stâng. Era rândul lui să intre în scenă.

Ludwig Barnay pasi mândru pe scena Academiei de Muzică, în costumul său elegant, gata să cânte. Ajunse în mijlocul scenei, se întoarse cu faţa către public… şi sunetele îi îngheţară în gâtlej. Sala era goală. Ce era asta? Vreo glumă proastă în stil american? se întrebă Ludwig. Dar atunci, auzi câteva aplauze – doi sau trei oameni băteau din palme – şi văzu că, de fapt, erau vreo zece-doisprezece oameni în sală, împrăştiaţi ici-colo, în multitudinea de scaune goale.

Cum a reactionat Ludwig Barnay

Ludwig rămase neclintit o clipă, uitându-se la şirurile nesfârşite de scaune goale. Auzi introducerea muzicală, dar nu începu să cânte. Se înclină o dată, se întoarse şi ieşi din scenă. Cei câţiva temerari care îşi croiseră drum prin nămeţi ca să-l audă pe Ludwig Barnay n-au mai ascultat nimic altceva, decât urletul înfricoşător al viscolului din 1888.

New York Times descrie foarte sugestiv o scenă a viscolului din 1888: „Pe la ora 3 după-amiază, Gara Centrală şi împrejurimile ei care, de obicei, sunt atât de pline de activitate, aveau o înfăţişare jalnică şi deprimantă. Inferiorul gării şi curtea de afară, unde, de obicei, se auzea şuieratul aburului de la locomotive şi fluierul sirenelor, erau cufundate acum într-o linişte mormântală.

Vântul spulberase zăpadă în gara uriaşă împingând-o până sub acoperişul transparent şi lăsând-o apoi să cadă, din nou, moale, deasupra şinelor, acoperindu-le cu nămeţi albi care semănau, astfel, cu nişte uriaşe sicrie albe în aşteptarea înmormântării. În interiorul uriaşei structuri metalice nu se auzea nici un sunet în afară de urletul vântului.”

La 12 martie 1888, prognoza meteo pentru New York City era urnatoarea: Ninsoare uşoară urmată de cer senin; timp frumos şi rece.