Despre vulnerabilizarea magistratului: de la Opricinină la NKVD şi Securitate

Costică Ciocan, un cunoscut judecător din Iași, a oferit detalii despre sistemul judiciar din România.

„Sistemului judiciar românesc i se aduce, pe bună dreptate, critica referitoare la durata îndelungată a proceselor civile și penale, deficiență confirmată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin nenumărate hotărâri pronunțate de-a lungul timpului.

Procedurile judiciare durează prea mult, ani de zile, timp în care persoanele implicate au o situație a drepturilor și obligațiilor caracterizată de incertitudine.

Atât Codul de procedură penală (articolul 8), cât și Codul de procedură civilă (articolul 6) prevăd ca principiu fundamental dreptul la un proces echitabil, în termen optim, rezonabil și previzibil. În continuare, acest principiu este implementat prin reguli referitoare la verificarea lucrărilor urmăririi penale, la stabilirea termenelor de judecată sau durata maximă a unor proceduri, la intervalul de timp în care hotărârea judecătorească trebuie să fie pronunțată și motivată.

Ca magistrat de bună-credință, încerci să menții un ritm de lucru alert, emițând soluțiile aferente urmăririi penale, acordând termene de judecată cât mai apropiate, făcând tot ce este cu putință ca actul jurisdicțional să ajungă cât mai repede la cetățean, cu toate că, trăgând linie, constați, cu părere de rău, că eforturile individuale și colective ale judecătorilor și procurorilor nu pot suplini infrastructura judiciară inadecvată, resursele umane insuficiente și subfinanțarea sistemului judiciar.

S-a scris până acum despre faptul că magistrații lucrează peste programul stabilit de lege, vin în sâmbete și duminici la instanțe sau parchete pentru studierea și soluționarea cauzelor, își limitează, voluntar, perioadele de concediu de odihnă, tocmai pentru faptul că volumul de muncă este unul covârșitor, dosarele vechi și cele nou înregistrate nu se termină niciodată, vin din urmă sau din lateral, tăvălug peste tine, formând munți pe birouri, în dulapuri, pe scaune, etajere sau în fișete.

De unde provine acest număr de dosare? De la cetățeni, care, așa cum spunea o doamnă procuror-formator INM, ce din păcate nu se mai află printre noi, Dumnezeu să o odihnească!, „românul nu s-a născut poet”, așa cum considera Vasile Alecsandri, ci „românul s-a născut petent”, care scrie, scrie, scrie, chiar și atunci când nu există vreo „finalitate judiciară”.

Dar încărcarea excesivă a rolurilor instanțelor, lipsa de resurse umane din întregul sistem judiciar, condițiile de muncă improprii, confirmate prin hotărâri judecătorești definitive, nu trag un semnal de alarmă nici măcar pentru cei responsabili de buna funcționare a Justiției, pentru că s-a creat deja, cu mare succes, prin ample campanii de dezinformare și manipulare, orchestrate conform manualelor tipărite de URSS în timpul Războiului Rece, imaginea magistratului care, dacă nu este corupt, este cel puțin nepregătit profesional și, în niciun caz, raportat la atribuțiile și responsabilitățile sale, nu își merită leafa încasată lunar.

Mai mult, se afirmă tare și răspicat că magistrații nu răspund nici măcar în fața lui Dumnezeu, că „se acoperă între ei”, sunt mai presus de lege (sau dincolo de lege?!), când realitățile judiciare arată că magistrații răspund şi „dau cu subsemnatul”, chiar și atunci când nu ar trebui să o facă.

Potrivit art.  265 alin. 1 din Legea 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar, contravenţional şi penal, în condiţiile legii.”

Răspunderea juridică se realizează în baza legii şi în condiţiile prevăzute de lege. Dar care sunt condițiile legii?  Legea este creată pentru magistrați care lucrează ca niște ceasuri elvețiene, dotate cu mecanisme self-winding, asistați de cele mai avansate prototipuri de inteligență artificială din lume, capabile să asigure asistență juridică și administrativă de specialitate.

Voi oferi, cu titlu de exemplu, două norme din Codul de procedură penală. Potrivit articolului 355, „(1) Dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, judecata se face de urgenţă şi cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile. (2) Pentru motive temeinic justificate, instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.” Întrebarea care se ridică în acest punct este de ce Statul român, prin Parlament sau Guvern, înainte de a legifera, nu stă de vorbă sau nu se consultă cu un domn sau o doamnă grefier, care i-ar fi explicat cu răbdare că, în cauzele penale, în afară de inculpatul privat de libertate pot exista și persoane vătămate sau părţi civile/responsabile civilmente care trebuie neapărat să fie citate la judecată. Un grefier ar fi explicat Statului român că, pentru a îndeplini o procedură de citare, ai nevoie, uneori, și de mai bine de o lună în care să aștepți dovezile de comunicare.

În conformitate cu articolul 26 din Constituția României, Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație şi Justiție şi prin celelalte instanțe judecătorești, iar nu prin Jandarmeria Română, pe baza unor mandate de aducere, cu punere efectivă în executare. Un grefier, dacă ar fi fost întrebat, ar fi explicat Statului român că procedura de citare se realizează, de regulă, prin intermediul Poştei Române și, ca tot ce-i românesc, „lucrurile durează” şi „merg lent”, în ciuda menţiunii  „Pentru Justiţie. A se înmâna cu prioritate!”. Breaking News pentru Parlament şi Guvern: procedura de citare nu se realizează prin intermediul RoAlert. Din nou, o „altă întrebare”. Vă rog! Cu cine se consultă Parlamentul sau Guvernul atunci când legiferează?

S-ar putea spune că, pentru motive temeinic justificate (nu doar justificate), se pot acorda termene mai lungi sau mai scurte. Dar cine apreciază motivele? Judecătorul. Şi cine îl verifică pe judecător? Alte persoane care, pornind de la elemente de ordin obiectiv şi subiectiv, pot aprecia că motivele au fost nejustificate.

Al doilea exemplu. Potrivit art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală, „În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, deliberarea şi pronunţarea hotărârii au loc în termen de cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor, dacă legea nu prevede altfel. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în acest termen, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru o durată de cel mult 15 zile.” Dacă ne raportăm la procedura de cameră preliminară, în care pot fi invocate cereri şi excepţii de nelegalitate, indiferent de numărul, complexitatea şi miza juridică a acestora ori de numărul părţilor şi al volumelor dosarului, judecătorul trebuie să pronunţe o soluţie în maximum 30 de zile de la data închiderii dezbaterilor. În această perioadă, trebuie să se aibă în vedere că judecătorul are, totodată, spre soluţionare şi alte cauze ori este programat pentru alte activităţi judiciare (judecător de drepturi şi libertăţi, şedinţe de judecată, compartiment de executări penale). Dacă amână pronunţarea pentru încă 15 zile, judecătorul „iese în afara legii” şi poate fi sancţionat.

Din păcate, realitățile sistemului judiciar sunt sumbre, iar „toate oalele” se sparg în capul magistratului. Nu contează că schemele de personal sunt subdimensionate și magistratul, în unele situații, lucrează cu grefierul şi jandarmul: situaţia reprezintă rezultatul deficiențelor în activitatea magistratului prin neprioritizarea lucrărilor, cu consecințe asupra duratei rezonabile a procesului.

Nu contează că Statul român nu-şi asumă responsabilitatea pentru sabotarea deliberată a propriului sistem de justiţie, ţapi-ispăşitori se găsesc: amânările de pronunțare în mod repetat, acordarea unor termene lungi de judecată și lipsa dispunerii unor măsuri au un caracter imputabil, nefiind justificate de cauze obiective.

Magistratul răspunde personal, juridic pentru toate problemele sistemului judiciar care decurg din „aceleaşi lipsuri” sesizate cu recurenţă în ultimii 30 de ani. Magistratul este responsabil. Dar de ce nu „s-a dat peste cap” și nu a intrat și cu 120 de dosare într-o şedinţă, ca un om silitor „al muncii”? Magistratul să răspundă! Să amâne pronunțarea? De ce? Dacă se poate, să decidă repede și pe loc ori, cel mai târziu, când iese din sala de judecată! A înregistrat întârzieri în redactarea hotărârilor judecătorești? De ce? Nu are tastatură, mouse și PC? Să scrie! A greșit soluția și acest lucru a fost confirmat de către o instanță superioară cu titlu definitiv? Acest lucru ridică suspiciuni de rea-credință sau gravă neglijență.

În condițiile de lucru actuale, magistratul judecător sau procuror este vulnerabilizat, pentru că sistemul îl face pasibil de a răspunde pentru cel puțin trei abateri disciplinare (fără a fi exclusă răspunderea penală şi cea civilă, adică poate fi obligat să „vină cu bani de acasă”  sau „poate merge la puşcărie”), prevăzute de art. 270 din Legea 303/2022: „g) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile; q) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege; s) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

A greși, la volumul de muncă actual, este doar o chestiune de timp, pentru că judecătorul sau procurorul nu este un robot, cu toate că, ați văzut, și roboții pot greși. Activând în acest sistem birocratizat, complicat și deteriorat, poți ajunge și în situația de a te întreba retoric sau ipotetic: unde, cum și, mai ales, când vei ajunge să răspunzi pentru deficiențele sistemului? La „plângere prealabilă” sau „din oficiu”? Atunci, luminile devin difuze, mecanismele democratice de verificare și control se activează, pământul tremură, mișcător și, parcă, din capătul holului, unde este arborat tricolorul și stă fixată în cuie stema României îl poţi auzi pe Actor: „Opasa! Tu știi unde suntem noi aici? Cred că la Miliţie. Miliţie pe dracu’, suntem la Securitate. Tot un drac… Hm, nu-i tot un drac.” Şi dialogul ar putea continua și în alt registru: „Lasă, mă, dă-l dracului! Un turnător nenorocit. Dar eu trebuie sa dau curs la asta, înțelegi?  Mă obligă legea. Da.”

Dacă se străduiește să nu amâne succesiv pronunțarea, magistratul se supune riscului de a greși sau de a analiza superficial materialul probator. Dacă se străduiește să motiveze în termenul prevăzut de lege o hotărâre judecătorească, poate fi acuzat că a motivat succint, a strecurat motive contradictorii, străine de cauză sau nu a motivat deloc, prin preluarea copy-paste a argumentelor părților. Orice ar face, este puţin probabil să nu-i găseşti câteva „deficienţe în activitate”.

În prezent, sistemele de represiune şi-au perfecționat şi rafinat metodele, astfel încât să nu poţi vedea călăreții lui Ivan al IV-lea al Rusiei (1530–1584) cutreierând străzile sau auzi epoleţi, insigne şi decoraţii de tip NKVD sau Securitate, zăngănind pe scări ori în lifturi. Ce a rămas, totuşi, neschimbat? Au rămas neschimbate tonul şi spiritul, iar pagini de internet, precum cele care te îndeamnă să reclami un judecător sau procuror, capătă tot mai mult succes. Probabilitatea „de a-l găsi vinovat” cu ceva pe magistrat, aşa cum am arătat, nu este de neglijat şi, dacă, totuşi, nu se reuşeşte obţinerea unei sancţionări, măcar „îl poţi purta pe drumuri”, pentru că procedurile sunt construite de aşa natură încât să-l faci „să se consume”, căci, cine ştie, poate se îmbolnăneşte, moare şi „scapă bugetul” de o pensie specială.

Climatul intimidării, al fricii şi al șanselor „fifty-fifty” există şi poate fi observat prin studierea unei ample jurisprudențe referitoare la cariera magistratului, accesibilă publicului  în mod gratuit (trebuie doar să doreşti).

„Problema” este că magistraţii, fiinţe umane, cu drepturi şi obligaţii, se apără atât de atacurile interne, cât şi de cele externe şi refuză să ia asupra lor „păcatele sistemului”, neurmând, după cum aşteaptă „unii idealişti”, exemplul lui Iisus care, potrivit Bibliei, a luat asupra Sa păcatele umanităţii.

Sistemul judiciar românesc muribund, avariat şi supraaglomerat, pentru „a ieşi din încurcătură” cât mai repede şi fără „mare cheltuială”, caută un alt profil de magistrat: tânăr; necăsătorit sau, dacă este căsătorit, să nu aibă copii pe care să trebuiască să-i ducă şi să-i aducă de la şcoală ori să se ocupe de educaţia lor; să fie dispus să stea peste program; fără hobby-uri sau pasiuni, căci pasiunea trebuie să fie Justiția; fără să fie în căutarea unei vieți personale, pentru a nu-şi mai bate capul cu găsirea echilibrului dintre viața personală și cea profesională; dacă se poate, să nu-l aștepte nimeni acasă, ca nu cumva să fie tentat să plece de la serviciu; dacă, totuşi, îl aşteaptă cineva, să-l aştepte un animal de companie care ar putea fi scos la plimbare şi de către un vecin mereu disponibil; izolat social cât mai mult, ca nu cumva sâmbăta sau duminica să fie invitat în oraș, mai ales că oraşul este „plin de infractori”

cu care oamenii rău-intenţionaţi te pot fotografia şi asocia în mod abuziv; tăcut, să nu vorbească cu nimeni, căci orice spune este confidenţial, profesional, preţios şi nu trebuie divulgat; să stea acasă, să stea în casă, casă-muncă; să nu vorbească nici cu el însuşi, pentru că este periculos, s-ar putea produce gândire critică; dacă nu a avut inspiraţia de a nu-şi crea o familie până la a accede în profesia de magistrat, familia să-i înțeleagă rolul suprem pe care-l joacă în societate, să „nu-l toace la cap” sau să-l angreneze în activităţi casnice sau responsabilităţi cotidiene (să-l pună să bată covorul sau să ducă gunoiul); şi, nu în ultimul rând, este crucial să nu se „gândească la bani”, banii sunt „ceva rău”, să mediteze îndelung la valoarea supremă a Justiţiei şi la faptul că aceasta este o modalitate prin care Dumnezeu şi-a partajat competenţele pe Pământ; având statut de fiinţă demiurgică înzestrată cu puteri divine, „nu ţi-ar fi oarecum” să te gândeşti „cât îţi intră pe card”?

Trăim printre oameni cu aspiraţii înalte, iar personajele lui Șerban Marinescu se regăsesc la tot pasul, cuvântul „politică” din următoarea replică a lui Gheorghe Dinică putând fi înlocuit cu orice alt domeniu, atât timp cât stoicismul şi asceza le sunt impuse doar/exclusiv celorlalți:  „Sigur că unii mă consideră idealist, dar pot să afirm, fără să roșesc, că am intrat în politică din dragoste. Am venit să ofer totul, fără să cer nimic în schimb!” (Magnatul, 2004).”