Cum ne fură OMV Petrom

De această dată nu voi pune în discuție nici șantajul guvernului austriac, care ne-a obligat să vindem pe nimic Petromul către o societate de câteva ori mai mică, în schimbul acceptării României în UE, și nici măcar maniera incalificabilă în care OMV a încălcat prevederile contractului de privatizare. Un motiv cât se poate de temeinic ca statul român să-și ia Petromul înapoi. În schimb, mă voi referi la modul în care acest aparent contributor de vârf la bugetul României ne fură zilnic.

Înainte de privatizare, producția Petrom era de 6 milioane de tone pe an. Unul dintre motivele invocate de cei care au susținut și au apărat această privatizare este că OMV, repet, o societate de câteva ori mai mică a unui stat, Austria, care nu produce nici măcar o tonă de petrol sau un metru cub de gaz, a fost capacitatea de a face investiții, de a moderniza și crește producția, astfel încât, în final, să ieșim și unii și alții în câștig. Indiferent ce a raportat din această perspectivă OMV, un fapt este cât se poate de clar. Conform chiar statisticilor furnizate oficial de firma austriacă. Și anume că producția a scăzut de la 6 milioane de tone, la 4,7 milioane de tone. Oficial, deci, nu a crescut. Investițiile, dacă s-au făcut, nu au dus la niciun progres. Redevențele pe care le plătește OMV statului român sunt de 4%. Unele dintre cele mai mici în lume. În lume, nivelul redevențelor pe petrol și gaze se situeză între 16% și 22%. Este firesc să ne punem câteva întrebări. Ele sunt de bun simț.

RomaniaTV

Cutremur în domeniul bancar! A demisionat Isărescu!

Observatornews.ro

Economist: A venit "mama tuturor crizelor" în România. În două luni am putea rămâne fără bani de pensii şi salarii

De ce a scăzut producția? În definitiv, OMV dispune de întreaga avere pe care a deținut-o Petrom, atât pe teritoriul național, cât și în străinătate, unde de asemenea există zăcăminte exploatabile. Aceste zăcăminte nu au secat. Iar țițeul vine la pachet cu gazele de sondă, la care, pentru moment, nici măcar nu mă refer. Au dispărut pur și simplu an de an milioane de tone de țiței? Sau acestea sunt, într-un fel sau altul, subtilizate?

O a doua întrebare cheie este următoarea: cum se face că din cele 4,7 milioane de tone, mai puțin cu 1,3 milioane decât înainte de privatizare, în țară nu se prelucrează decât 1,8 milioane de tone la Rafinăria Brazi? Ce se întâmplă cu restul cantităților? Unde se topesc?

O altă întrebare este de natură politică. Ea ține de politica ambiguă a Austriei, stat neutru, ne-membru NATO, în raport cu Federația Rusă. În centrul Vienei există unul dintre cele mai impozante monumente din Europa, care glorifică Uniunea Sovietică. Este un simbol și atâta tot al unei axe care dăinuie, Viena-Moscova. Armata Română i-a scăpat pe austrieci – și pentru asta ar trebui să ne fie recunoscători – de revoluția bolșevică, dar nu a putut să-i scape și de complicitatea lor cu Kremlinul. Pentru o societate de dimensiunile OMV, care a devenit un jucător semnificativ pe piața europeană, o minimă transparență este obligatorie. Sunt capabili șefii OMV sau este capabil cancelarul Karl Nehammer să ne explice cum se împarte în realitate acționariatul acestei societăți? Da sau nu? Este bine să știm, cu atât mai mult cu cât una dintre condițiile plasate pe sub masa de la Cotroceni în schimbul primirii noastre în spațiul Schengen a fost nu numai coborârea redevențelor și sub pragul acela infim de 4%, ci și acordul României de a renunța la exercitarea dreptului de preemțiune, în condițiile în care acțiuni OMV urmează să fie vândute unei terțe entități.

A fost invocat în aceste zile cu insistență, ca justificare pentru refuzul încrâncenat de a i se acorda României votul pentru intrarea în spațiul Schengen, faptul că partidul din care face parte cancelarul, ÖVP, luptă împotriva migrației ilegale și că, din această perspectivă, granițele României ar fi mult prea permeabile. Evident că argumentul este cu totul și cu totul fals, nedemonstrat și neprobat în niciun fel, bazat, vezi Doamne, pe cercetarea unui număr de convorbiri telefonice purtate de cei care au solicitat azil, după ce au intrat ilegal în Austria. Atâta școală au și austriecii, încât au înțeles, inclusiv membrii și susținătorii acestui partid care se clatină din toate balamalele, că România nu are nici măcar un metru de graniță cu Austria. Prin urmare, dacă am fi ținut musai că plantăm migranți în această țară, ar fi trebuit să-i teleportăm. Sau să-i trecem terestru, aerian ori naval prin state Schengen.

Cerbicia dovedită de acest cancelar și dezaprobată, atenție, și de clasa politică din Austria, și de Guvern, și de toți europarlamentarii propriului său partid, determină, iată, ca în România să se declanșeze o veritabilă mișcare pentru recuperarea de către statul român a Petromului. Dacă există suficientă voință politică, argumente există cu prisosință, chiar și fără ca instituțiile în drept să mai facă cuvenitele săpături pentru a afla de ce a scăzut oficial producția și unde se volatilizează cea mai mare cantitate a țițeiului extras. E atât de simplu! Totul e să vrem.