Atunci când grija, preocuparea, compasiunea față de alți oameni încetează de a mai fi individuală și devine exclusiv de turmă, se cheamă că societatea e bolnavă. Un om, un artist, un artist cunoscut chiar, se află în greva foamei de câteva zile. Și absolut nimeni nu reacționează. Oare ce se întâmplă? Ne-am dezumanizat?
Timp de opt ani, un artist, Emanuel Petran, provenit de la Teatrul Național Cluj Napoca, unde a fost și regizor, a deținut funcția de drector al Teatrului de Păpuși Puck, din același mare oraș al Ardealului. Acolo a făcut literalmente minuni și a fost îndrăgit din acest motiv de copiii români și maghiari, precum și de părinții acestora. Era un om de vază al orașului. O personalitate stimată de toată lumea. Iar pe neașteptate a apărut discordia. Ce s-a întâmplat? Am mai prezentat acest caz în două editoriale, cu ani de zile în urmă. Situația nu s-a schimbat. Dimpotrivă. S-a înrăutățit. Mărul discordiei, culmea, a fost o donație. O donație făcută Teatrului de Păpuși Puck de către Fondul Bethlen Gabor. Un fond maghiar. A fost momentul în care doi români de etnie maghiară din consiliul de administrație, împreună cu un alt maghiar, deținător al unei poziții de vârf în consiliul municipal, au decis să-l elimine pe Emanuel Petran de la conducerea Teatrului de Păpuși, un om care primise până atunci numai calificative excepționale, scopul real fiind posibilitatea de a accesa donația în interes cvasi-personal. Iar argumentul a fost că acesta i-ar discrimina pe actorii secției maghiare a Teatrului de Păpuși. Culmea este că Emanuel Petran s-a adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, condus tot de un maghiar. Acest consiliu a stabilit că directorul demis nu s-a făcut vinovat de niciun fel de discriminare.
Dar situația nu s-a schimbat. Dimpotrivă. Pentru a încerca să-și întărească acuzațiile, autorii acestei mânării s-au adresat Justiției, care, pripindu-se, i-a pus poprire pe venituri și pe casă acestui om, sub motiv că ar fi prejudiciat financiar Teatrul de Păpuși. Ceva este adevărat. Într-adevăr, Teatrului de Păpuși i s-a adus un prejudiciu. Numai că asta s-a întâmplat după ce Petran nu a mai fost director.
În urmă cu doi ani și ceva, acest om m-a vizitat și mi-a prezentat toate dovezile nevinovăției sale. Voia ca, în semn de protest, să intre în greva foamei, pentru a atrage atenția societății și clasei politice asupra unui tip de nedreptăți care nu ar mai trebui repetate. Nici față de el, nici față de altcineva. În prezența lui, am vorbit cu primarul orașului, Emil Boc, care parțial dispunea de aceleași informații cu ale mele. Acesta mi-a promis că va cerceta situația și va face dreptate. Aceastră dreptate nu a mai venit. Singurul rezultat a fost acela că l-am convins pe Petran să nu intre în greva foamei, până când nu epuizează toate celelalte căi neextreme prin care ar putea să-și facă dreptate. Le-a epuizat. Acum, acest om este de câteva zile în greva foamei, iar riscul de se nenoroci pe sine și de a-și nenoroci familia este major. Îl ajută cineva? Aude cineva la Cluj sau în Capitală ce i se întâmpă acestui om? Încearcă cineva să-i aline suferința? Dacă nu, înseamnă că singura compasiune de care suntem capabili este cea de turmă. Pentru că – și asta este culmea – noi românii știm să dăm dovadă de compasiune. Am dovedit-o chiar în aceste zile, în raport cu drama ucrainenilor. Dar față de o singură persoană oare nu suntem capabili de compasiune? Emanuel Petran se stinge într-unul dintre cele mai frumoase și civilizate orașe ale României, iar lumea, inclusiv părinții copiilor români și maghiari care în trecut au beneficiat de pe urma lui, trec pe lângă Petran și întorc jenați capul, privind în altă parte.