Breaking News
a:3:{s:7:"site_id";i:3;s:6:"old_id";i:10111;s:8:"site_url";s:15:"cultural.bzi.ro";}
In Romania, Partidul Comunist Roman a desfasurat in perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat in confiscarea aproape a tuturor proprietatilor agricole private din tara si comasarea lor in ferme agricole administrate de stat. In Romania, colectivizarea a fost similara cu cea efectuata in URSS, prin aceea ca a inglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate intr-o ferma colectiva. Inceput intai greoi si haotic, procesul de colectivizare a stagnat intre 1953 si 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate si dus la final in 1962. Numerosi tarani, atat saraci, cat si mai instariti, s-au opus acestei actiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori si la represiuni violente, ucideri, deportari, incarcerari si confiscari ale intregii averi a celor implicati. Sistemul de agricultura socialist astfel constituit a intrat treptat intr-o criza ale carei efecte s-au simtit si dupa ce regimul a fost inlaturat, timp in care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietatii private in agricultura.
Vezi si Pantea Dragomir, mosul nationalist – Documentar – VIDEO
Desi inca inapoiata tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupatie economica in Romania, imediat dupa cel de al Doilea Razboi Mondial. Reforma agrara din 1921 fusese cea mai radicala din Europa si condusese, prin distribuirea in medie a 4 hectare de pamant pe familie, la formarea unei paturi sociale semnificative de tarani mici proprietari de pamant. Dupa venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, in 23 martie 1945, la o noua reforma agrara, menita mai ales sa dezintegreze marile proprietati funciare si sa adune voturi pentru comunisti la alegerile ce urmau sa fie organizate. Prin aceasta reforma, 1.057.674 ha de pamant au fost date in proprietatea a 796.129 de familii. In 1948, taranimea reprezenta aproximativ 75% din populatia tarii.
Pe baza fenomenului de permanenta faramitare a micilor proprietati de teren agricol si a crizei agriculturii din perioada razboiului, liderii comunisti erau convinsi ca micile proprietati agricole sunt inerent nerentabile, ca sunt condamnate la inapoiere tehnologica si ca nu se pot moderniza. De asemenea, ei considerau ca solutia acestei probleme o constituie exploatarea agricola pe suprafete mari si ca singura entitate capabila sa adune aceste proprietati mari si sa le administreze eficient este statul.
In perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, sustinea mica proprietate agricola — asa cum arata brosurile electorale din anul 1945 — desi rezolutia PMR din februarie 1948 recomanda deja cooperatia ca mijloc de ameliorare a situatiei economice.
In realitate, comunistii erau adeptii dogmei marxist-leniniste conform careia „mica proprietate genereaza capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan si in proportii de masa”. In 1951, Ana Pauker concluziona ca „e si azi un mic capitalist in felul lui taranul individual mic burghez”. Pentru a sparge solidaritatea sociala din mediul rural, strategia initiala a comunistilor a fost de a cuceri adeziunea politica si sustinerea taranilor saraci, indreptandu-i impotriva celor mai instariti.
Vezi si Rascoala de la Bobalna
In acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orase si necesitatea platii de despagubiri de razboi Uniunii Sovietice, dar si pentru a ruina gospodariile taranesti instarite, a fost introdus sistemul cotelor. Prin acest sistem, taranii erau obligati sa predea statului o parte semnificativa din productia gospodariilor lor. Dimensiunile acestui impozit in natura au variat. De multe ori, taranii erau lasati doar cu graul de samanta pentru anul urmator, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, multe gospodarii agricole mari din zona rurala au fost duse la ruina, ceea ce a cauzat saracirea satelor romanesti in ansamblul lor (inclusiv a taranilor saraci, pe care comunistii ii sprijineau declarativ).
Procesul de colectivizare a inceput violent in martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietatile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv in vigoare chiar din noaptea urmatoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luati noaptea din casele lor si li s-a fixat, ilegal, domiciliu fortat in diverse localitati. Proprietatile au fost confiscate in intregime, cu tot cu animale, masini agricole si cladiri. Multe dintre cele cateva mii de foste locuinte ale proprietarilor au fost transformate in sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de politie. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriati ca fiind „mosieri”, dar in realitate in multe cazuri era vorba de ferme mecanizate si modernizate.
In zilele imediat urmatoare, plenara CC al PMR a hotarat „transformarea socialista a agriculturii”. Agricultorii a fost impartiti in cinci categorii: taranii fara pamant, taranii saraci, taranii mijlocasi, taranii instariti (etichetati drept chiaburi) si mosieri.
Cum prima interactiune a functionarilor partidului cu taranimea, cu ocazia colectarii cotelor, nu i-a pus pe primii intr-o lumina favorabila in ochii celor din urma, in multe locuri inclusiv taranii saraci s-au solidarizat cu asa-numitii „chiaburi”, sprijinindu-i pe acestia. Astfel, inceputul colectivizarii s-a caracterizat prin numeroase ezitari, uneori taranii instariti fiind lasati cu o mica proprietate, dar in unele cazuri chiar si taranii mijlocasi fiind deposedati de intregul avut. In unele momente, represiunea a fost deosebit de dura, dar alteori autoritatile au dat inapoi.
Disensiuni au aparut in aceasta perioada chiar in sanul PMR. Grupul Anei Pauker a fost indepartat de la conducerea partidului si a sectiei agrare a CC, acestia fiind etichetati ca „deviationisti de dreapta” si fiind facuti responsabili de intarzierile si de abuzurile din procesul de colectivizare.
Satele alese pentru prima parte a colectivizarii au fost intai satele cele mai afectate de razboi si de seceta ce a urmat, unde taranimea saraca era usor de convins de autoritati sa accepte solutiile guvernului. Alte sate colectivizate in prima faza au fost cele din zone in care aparusera miscari de rezistenta anticomunista, cum ar fi Maramures si Dobrogea, puterea comunista folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.
In 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scazut. Astfel, colectivizarea in Romania a stagnat intre 1953 si 1955, regimul comunist lucrand doar la consolidarea Gospodariilor Agricole Colective deja existente. In 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic si planurile pentru continuarea colectivizarii. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria si aceste planuri au ramas in acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.
In 1957, odata cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluata printr-un program-pilot in regiunea Galati. Dupa ce acest program a fost evaluat si considerat un succes, colectivizarea a reinceput cu violenta in regiunea Constanta, unde au fost mobilizati 30.000 de activisti de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Valcu, cu scopul de a termina colectivizarea in acelasi an. Astfel, in noiembrie 1957, regiunea Constanta a fost declarata prima regiune romaneasca colectivizata in intregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat aceasta reusita, promovand-o ca o transformare a unei provincii foarte inapoiate in una cu un standard de viata foarte ridicat in mediul rural pentru a alimenta ambitiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni.
Urmatoarele regiuni spre care si-a indreptat atentia regimul comunist au fost Banatul, care, ca si Dobrogea, era o provincie de granita foarte diversa din punct de vedere etnic.
In aceasta etapa finala, represiunea a atins maximul de violenta. Numerosi tarani care se opuneau au fost arestati, condamnati sau deportati, mai ales in Baragan. De aceste deportari nu au fost scutiti nici motii din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente in judetul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; in realitate, acestea erau familii modeste, insa scopul urmarit de partid era acela de a intimida satenii, mai ales pe cei hotarati sa nu renunte la propriile parcele de padure in favoarea statului) si deportate in Campia Baragan, intr-un loc denumit Stancuta Mare, practic un loc viran unde oameni adusi din toate colturile tarii au fost nevoiti sa-si sape bordeie pentru a nu ingheta sub cerul liber.
In sedinta Camerei Deputatilor din 7 martie 2000, deputatul PNTCD de Salaj Vasile Vetisanu rememora povestea unui taran din judetul sau, etichetat drept chiabur si persecutat de autoritati:
De fapt, se incerca intimidarea celorlalti, prin frica. In satul salajean Maladia, gospodarul fruntas Ioan F. Mocanu, numit „chiabur” si „chiabr”, a fost arestat in trei randuri de securistii Fagarasanu si I. Padureanu, pentru vina de a fi muncit o viata pamantul si a fi fost gospodar fruntas, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, dupa 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducandu-l la supunere. Dupa schingiuiri, a fost adus acasa din arest cu caruta, cu coastele zdrobite si obligat sa taca asupra torturilor la care a fost supus, dupa ce a fost aruncat in inchisoarea din Simleu, in urma a 50 de tururi cu masina in jurul orasului de mai sus, spunandu-i-se ca este in Cluj, nu in Simleu. Dar n-a tacut. Mi-a marturisit cum a fost legat sus de maini, dezbracat in pielea goala, ars cu tigara si batut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale in sat si unde ar avea arma ascunsa. Dupa chinuri groaznice, calaii aruncau pe el galeti de apa, apoi o luau de la inceput. De aceea, ma intorc in acel sat in care a putut suferi atata, fara sa renunte la pamant. Cand a venit colectivizarea, in acelasi sat, Ioan Mudure a Sfaitarului a fosta batut de moarte, mutilat, ducandu-se repede in mormant, ca multi altii.
Vezi si Suferintele poporului roman
Gheorghe Gheorghiu-Dej a sarbatorit incheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 si a unei sesiuni speciale a MAN in Bucuresti, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de tarani, numarul taranilor invitati fiind o aluzie la numarul victimelor Rascoalei din 1907.
Dej a raportat ca formele socialiste de proprietate detineau 96% din terenul arabil si 93,4% din suprafata agricola.
Inca de la inceput, procesul de colectivizare a fost intampinat cu rezistenta de tarani, care s-au rasculat in numeroase randuri, inca din 1949, in nordul Moldovei si in Transilvania. Trupele de Securitate, Militie si Graniceri au raspuns tragand in taranii rasculati. Pe langa cei care au murit atunci, altii au fost arestati si unii chiar executati sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal si condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate in Dobrogea. Anul urmator a adus asemenea rascoale si in sudul tarii, mai ales in judetul Vlasca, unde in unele cazuri chiar liderii comunitatilor locale, membri ai PMR s-au alaturat protestelor. Represiunea a continuat si spre sfarsitul anilor 1950, cele mai mari rascoale avand loc in actualul judet Vrancea. Mii de tarani au fost condamnati la inchisoare si averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales tarani instariti, au fost deportate din Banat si din Dobrogea in Baragan, in doua randuri: o data in 1949 si apoi din nou in 1951. Deportatii au fost asezati intr-o zona geografica dificila, fiind in continuare persecutati politic. Localitatile in care au fost acestia mutati au fost denumite de Securitate „comune speciale”, si erau in numar de 18. Cei deportati au fost lasati sa se intoarca in localitatile lor in 1955 si 1956, gasindu-si casele confiscate
Partidul Comunist Roman a implementat in Romania o colectivizare cvasitotala, dupa model stalinist, ea putand fi evitata doar in zonele de munte unde colectivizarea nu era posibila. Taranii care nu puteau pastra decat casa in care locuiau au fost astfel fortati fie sa plece la orase pentru a lucra in fabricile deschise prin procesul de industrializare fortata, fie sa ramana in sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici.
O asemenea colectivizare nu a mai fost facuta in tarile comuniste est-europene decat in Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc dupa 1929 si represiunea a fost extrem de dura, culminand cu infometarea deliberata a taranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renuntat la ideea colectivizarii a fost Iugoslavia lui Tito, in 1953. De asemenea, Polonia a incetat procesul in 1956, in cele doua tari proprietatea de stat si cea privata in domeniul agricol coexistand pe durata regimului comunist. Ungaria, dupa un experiment cu colectivizarea stalinista, a permis proprietatea privata asupra unor terenuri mici, lasand cresterea animalelor in seama sectorului agricol privat si concentrand atentia sectorului de stat asupra cultivarii cerealelor pe arii extinse. Alte tari, cum ar fi RDG, Bulgaria si Cehoslovacia, au implementat si ele colectivizarea masiva, dar taranii muncitori la fermele agricole au fost platiti similar celor din industrie, si li s-a permis si sa cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste.
Ca urmare a colectivizarii, relatiile economice existente anterior in agricultura romaneasca au fost distruse. Mult laudata agricultura socialista a aratat semne evidente de slabiciune, intrand adesea in criza. In anii 1980, efectivele de animale crescute in micile gospodarii taranesti, pe 15% din suprafata agricola totala ramasa in afara CAP-urilor reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economica din acea perioada a dus sistemul la colaps, taranii colectivizati ajungand sa sufere de foame.
Dupa caderea regimului comunist in 1989, toate fortele politice au fost de acord ca acest sistem trebuie sa fie schimbat si CAP-urile au fost desfiintate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole este un proces indelungat si greoi, dar a carui derulare a reprezentat singura solutie de revenire la relatiile economice capitaliste in agricultura. Astfel, in 1991, guvernul condus de Petre Roman si dominat de FSN a promovat o prima lege de retrocedare partiala a unor mici proprietati funciare.
Legea a fost insuficienta si a fost criticata de reprezentantii PNTCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidential al partidului, Emil Constantinescu l-a enuntat in campania electorala ce a urmat. Proiectul a fost adoptat dupa ce in 1996 Constantinescu a devenit presedinte si in Parlament s-a format o majoritate compusa din CDR, UDMR si PD, in pofida opozitiei PDSR si a senatorului PD Trita Fanita. Promulgarea legii a fost facuta de presedintele Emil Constantinescu intr-o ceremonie publica, la care (ca replica la plenara speciala a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenti un grup de tarani in frunte cu deputatul Lupu imbracat in costum popular. Aplicarea si acestei legi a stagnat, fiind restransa si limitata in timpul guvernarii PSD din 2000–2004, insa aceasta a fost reimpulsionata prin asa-numitele „legi ale proprietatii” din 2005, care au eliminat limitarile de suprafata retrocedata si au consacrat principiul retrocedarii terenurilor pe vechiul amplasament.
Legea a fost insuficienta si a fost criticata de reprezentantii PNTCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidential al partidului, Emil Constantinescu l-a enuntat in campania electorala ce a urmat. Proiectul a fost adoptat dupa ce in 1996 Constantinescu a devenit presedinte si in Parlament s-a format o majoritate compusa din CDR, UDMR si PD, in pofida opozitiei PDSR si a senatorului PD Trita Fanita. Promulgarea legii a fost facuta de presedintele Emil Constantinescu intr-o ceremonie publica, la care (ca replica la plenara speciala a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenti un grup de tarani in frunte cu deputatul Lupu imbracat in costum popular. Aplicarea si acestei legi a stagnat, fiind restransa si limitata in timpul guvernarii PSD din 2000–2004, insa aceasta a fost reimpulsionata prin asa-numitele „legi ale proprietatii” din 2005, care au eliminat limitarile de suprafata retrocedata si au consacrat principiul retrocedarii terenurilor pe vechiul amplasament.