Cine e șoarecele și cine e pisica?

Este o întrebare cu geometrie variabilă. Și toată lumea caută un răspuns. Pentru că, în ecuația păcii și războiului, nu există doar Trump și Putin. Există și Zelenskiy, dar și Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbim de alți doi mari jucători: Xi Jinping și Recep Erdogan. Prin urmare, nu e deloc ușor de răspuns la întrebarea din titlu. Pentru a ne apropia de o soluție, ar trebui totuși să știm cine conduce jocul. Cât de aproape suntem de o încetare a focului, de un armistițiu și de un tratat de pace care să pună capăt pentru mult timp carnagiului din Ucraina?

Circulă pe internet, în mod insistent, o glumă amară. Ea sună așa: „Avem 500 de milioane de europeni care se roagă de 300 de milioane de americani să-i apere de 150 de milioane de ruși și nu reușesc să învingă 30 de milioane de ucraineni”. Toate afirmațiile de mai sus, oricât ar părea de ciudate, sunt perfect legitime. Să încercăm să ne luminăm începând cu sfârșitul. Cum adică sunt doar 30 de milioane de ucraineni? Foarte simplu! Ucraina a pierdut, prin anexarea unor teritorii, printr-un uriaș exod al populației, prin scăderea dramatică a natalității și, desigur, prin numărul mare de victime, 25% din populație, conform statisticilor oficiale. În prezent, nu mai trăiesc în Ucraina decât 30 de milioane de persoane, dintre care doar o mică parte reprezintă trupe combatante.

RomaniaTV

Criza din România aduce PROGRAM DE LUCRU DE 4 ZILE, dar şi salariile TĂIATE corespunzător

Observatornews.ro

Filmul tragediei din Serbia. Daria și tatăl ei, prinși nevinovați în capcana morții. În tot acest timp, medicii români implorau vameșii să-i lase să treacă

Federația Rusă, cu o populație de 150 de milioane de persoane, o mare putere atomică, care pretinde că dispune de un armament superperformant ce încă nu ar fi fost utilizat, în trei ani și ceva de la invadarea Ucrainei, după ce a ratat războiul fulger, nu a reușit să ocupe decât sub 20% din teritoriu și, cu toate pagubele imense pe care le-a creat Kievului, nu poate pretinde în mod serios că ar fi câștigat războiul.

Este adevărat, și tocmai din acest motiv există mai mulți actori importanți în joc, că Zelenskiy, răsfățat de mai-marii lumii occidentale, a primit o susținere uriașă, în special în materie de armament, de la circa 40 de state, unele UE, altele non-UE, unele NATO, altele non-NATO. Și, din acest motiv, prin procură, Uniunea Europeană se află într-un război nedeclarat și asimetric cu Federația Rusă. Și, deși Uniunea Europeană are 500 de milioane de locuitori și dispune de uriașe capacități în plan economic, este o realitate faptul că se roagă de Statele Unite, care au doar 300 de milioane de locuitori, să o protejeze și, în același timp, să-i susțină eforturile militare pe care le face în războiul din Ucraina.

Toate cele de mai sus sunt realități, într-un fel paradoxale, dar de care trebuie ținut cont atunci când ne referim la eforturile în multiple planuri și, uneori, contradictorii în ceea ce privește perspectiva instaurării păcii în această parte a lumii. Opinia publică din lumea întreagă este nerăbdătoare. Și, deseori, se dovedește că oamenii au o memorie scurtă și trec ușor, cu superficialitate, peste nenumăratele lecții oferite de istorie. Una este o încetare temporară și sectorială a focului, care se negociază în acest moment, alta este un armistițiu, care încă nici măcar nu a fost negociat între principalii protagoniști, și cu totul altceva este un tratat de pace. Într-o logică inversă, istoria, inclusiv istoria ultimelor războaie mondiale, ne-a învățat că finalizarea negocierilor de pace, printr-un tratat în toată regula, are loc la o distanță considerabilă de timp de la momentul încetării ostilităților. Este posibil ca această durată să însemne unul-doi ani. Realist vorbind, suntem foarte departe de acel moment, care va presupune un consens al principalilor protagoniști: Federația Rusă, Ucraina, Uniunea Europeană, NATO și Statele Unite, consens care și el încă este departe. Ceea ce se întâmplă în prezent sunt tatonări făcute, uneori, pe un ton dur și prin lansarea unor pretenții de-o parte și de alta, care, la prima vedere, sunt absurde.

De pildă, după ce a realizat un acord cu Ucraina, administrația Trump redeschide negocierile legate de așa-numitele pământuri rare. Statele Unite susțin că, dacă primesc dreptul deplin de exploatare al acestora, în timp, o parte din beneficii ar putea să revină statului ucrainean, desigur, după ce, în prealabil, Washingtonul își recuperează cheltuielile efectuate în acest război, care se ridică la zeci și zeci de miliarde de euro. Iar investiția propriu-zisă, susține Trump, pentru a se ajunge la valorificarea concesionării respectivelor terenuri, ar reprezenta, în viitor, o garanție suficientă pentru statul ucrainean că nu va mai fi atacat de Federația Rusă, în sensul că Washingtonul va face toate eforturile necesare pentru a-și apăra investiția. E o argumentație care, să recunoaștem, pare ușor aiuristică.

La rândul său, Uniunea Europeană, în special sub presiunea Franței, dar și a unui important stat non-UE, Marea Britanie, insistă și persistă în ideea că singura garanție a încetării ostilităților pentru o perioadă considerabilă de timp, care să permită realizarea unor acorduri de pace, este continuarea înarmării până în dinți a armatei ucrainene, precum și trimiterea de contingente militare pe teritoriul acestui stat, pentru ca acestea, vezi Doamne, să constituie o garanție a încetării focului.

Ce se va întâmpla cu certitudine este că, în ciuda neînțelegerilor, animozităților și a gravelor probleme economice care o afectează, Uniunea Europeană va aloca, de acum încolo, sume considerabil mai mari destinate înarmării și va face toate eforturile pentru a se organiza, a-și încropi o puternică armată din contingentele naționale, de a o coordona și de a dobândi astfel o nouă dimensiune – cea legată de apărare. Și, evident, ani de zile de acum încolo, aproape tot armamentul performant de care vor dispune europenii va fi achiziționat din Statele Unite.