Evangheliile apocrife sunt lucrări religioase redactate, de obicei, în scris, de autori necunoscuți sau de origine incertă, care nu au fost incluse în canonul Bibliei.
Acestea sunt considerate texte apocrife deoarece nu au fost recunoscute oficial de către toate confesiunile creștine, deși unele dintre ele au fost incluse în versiuni timpurii ale Bibliei, precum Vulgata latină sau Septuaginta greacă. Spre deosebire de Biblia ebraică, care nu le menționează, tradiția catolică consideră o parte dintre ele ca fiind deuterocanonice. Află în rândurile următoare ce sunt evangheliile apocrife, dar și ce diferențe există față de Sfânta Scriptură.
Evangheliile apocrife
Alte scrieri necanonice asemănătoare sunt numite în mod obișnuit pseudoepigrafe, un termen care semnifică o „atribuire falsă”, indicând faptul că autorii acestora le-au atribuit unor figuri religioase celebre pentru a le conferi autoritate. Termenul „apocrif” provine din adjectivul latinesc medieval apocryphus, care înseamnă „secret” sau „necanonic”, derivând la rândul său din grecescul ἀπόκρυφος (apokryphos), însemnând „ascuns” sau „obscur”, cu rădăcina în verbul ἀποκρύπτειν (apokryptein), „a ascunde”.
Aceste scrieri, redactate între secolele II î.Hr. și IV d.Hr., oferă o perspectivă alternativă asupra unor episoade biblice sau a învățăturilor lui Hristos, multe dintre ele dezvoltând teme mistice sau eshatologice și fiind păstrate în comunități marginale ale creștinismului timpuriu.
Manuscrisele de la Marea Moartă, cunoscute și sub denumirea de Sulurile de la Qumran, reprezintă o colecție de texte evreiești antice datând din perioada celui de-al Doilea Templu. Acestea au fost descoperite treptat între anii 1946 și 1956 în peșterile de lângă Qumran, în apropierea localității Ein Feshkha, pe malul de nord-vest al Mării Moarte, în teritoriile Cisiordaniei. Manuscrisele sunt datate între secolul al III-lea î.Hr. și secolul I d.Hr., și includ cele mai vechi versiuni cunoscute ale unor cărți biblice, dar și texte deuterocanonice și extrabiblice, oferind o lumină nouă asupra formării creștinismului și a iudaismului rabinic. Aproape toate cele aproximativ 15.000 de fragmente și suluri sunt păstrate astăzi în „Shrine of the Book” din Muzeul Israelului din Ierusalim. Totuși, custodia acestora este contestată de Iordania și de Autoritatea Palestiniană, în special din motive teritoriale și juridice, dat fiind că au fost descoperite în timpul administrației iordaniene a Cisiordaniei și au fost preluate de Israel după războiul din 1967. Israelul își susține revendicarea prin prisma semnificației istorice și religioase a manuscriselor pentru poporul evreu.
Manuscrisele de la Marea Moartă
Cele mai multe manuscrise sunt fragmente deteriorate fie din cauze naturale, fie în urma intervenției umane, iar doar un număr foarte mic de suluri s-au păstrat aproape intacte. Cercetătorii au identificat 981 de manuscrise distincte provenind din 11 peșteri aflate în vecinătatea sitului arheologic Khirbet Qumran, în deșertul Iudaic. Acestea se află la circa 1,5 kilometri vest de țărmul nord-vestic al Mării Moarte.
Arheologii au asociat aceste manuscrise cu secta evreiască a esenienilor, dar interpretări recente sugerează că ele ar fi putut fi scrise de preoți din Ierusalim sau de alte grupuri evreiești necunoscute. Cele mai multe texte sunt scrise în limba ebraică, o parte în aramaică – precum „Textul Fiului lui Dumnezeu” – în diferite dialecte regionale, și câteva în greacă. Alte descoperiri din deșertul Iudaic includ texte în latină, găsite la Masada, dar și manuscrise arabe din secolele VII–VIII, provenite de la Khirbet al-Mird.
Suportul principal este pergamentul, dar s-au găsit și texte scrise pe papirus sau pe cupru. Datarea paleografică și radiocarbon confirmă perioada redactării lor, sprijinită și de monede de bronz descoperite în aceleași situri, începând cu domnia lui Ioan Hyrcanus și continuând până în timpul primului război iudeo-roman.
Evangheliile apocrife și manuscrisele de la Marea Moartă dezvăluie complexitatea și diversitatea tradițiilor religioase din perioada formativă a iudaismului și creștinismului, unii experți argumentând că acestea ar fi, de fapt, reale.