Ce lungime are bazinul olimpic? Istoria fascinantă a înotului

Ce lungime are un bazin olimpic, dar și care este istoria acestui sport? Cum a ajuns să fie unul dintre cele mai importante sporturi din olimpiadă?

Un bazin olimpic standard are o lungime de 50 de metri, o lățime de 25 de metri și o adâncime minimă de 2 metri. Acesta este conceput pentru a îndeplini cerințele stricte ale competițiilor internaționale, fiind împărțit în 8 până la 10 culoare, fiecare cu o lățime de 2,5 metri. Dimensiunile exacte asigură condiții uniforme pentru toți sportivii, eliminând influențele externe, cum ar fi valurile sau curenții. Dar cum a ajuns înotul unul dintre cele mai populare sporturi din cadrul Jocurilor Olimpice?

Lungimea bazinului olimpic

Un bazin standard, conform regulilor olimpice, are o lungime de 50 de metri, o lățime de 25 de metri și o adâncime de cel puțin 2 metri.

Înotul a fost practicat de oameni încă din cele mai vechi timpuri, primele dovezi datând din jurul anului 2500 î.Hr. Egiptenii antici înotau în Nil pentru recreere, în timp ce grecii și romanii îl foloseau pentru antrenamentul militarilor. Totuși, transformarea înotului într-un sport organizat a avut loc abia în secolul al XIX-lea, odată cu înființarea primei organizații dedicate acestuia, în Londra, în 1837.

RomaniaTV

Se schimbă banii, preşedintele anunţă referendum pentru trecerea la EURO

Observatornews.ro

Şofer de BMW, dreptate cu ranga în parcarea unui mall din Timişoara. Atacul a fost suprins de camera de bord a rivalului

În 1846, în Australia, a avut loc primul campionat oficial de înot, un eveniment care avea să devină anual. Aceasta a fost o etapă timpurie ce prefigura succesul competițional al înotului.

Înotul a devenit parte a Jocurilor Olimpice moderne încă de la prima ediție din 1896, desfășurată la Atena. Este unul dintre cele patru sporturi care au fost prezente la toate edițiile olimpice de vară, alături de atletism, gimnastică artistică și scrimă.

La început, probele de înot olimpic erau destinate exclusiv bărbaților. Femeile au fost incluse abia la Jocurile Olimpice din 1912, la Stockholm, unde au concurat în doar două probe: 100 m liber și ștafeta 4×100 m liber.

Istoria înotului

Primele ediții ale competițiilor de înot olimpic au fost marcate de evenimente neobișnuite. La Jocurile din 1896, de exemplu, s-a organizat o probă de 100 m liber destinată exclusiv marinarilor greci. Până în 1908, cursele de înot aveau loc în ape deschise, ceea ce însemna că sportivii trebuiau să facă față valurilor și temperaturilor scăzute.

Un exemplu notabil este Alfréd Hajós, care, la Jocurile din 1896, a câștigat medalia de aur la proba de 1200 m liber, desfășurată în Marea Mediterană, unde apa avea doar 13°C. Mai târziu, Hajós a participat și la o competiție olimpică de artă, câștigând argintul pentru arhitectură sportivă.

Era modernă și ascensiunea sportivilor vedetă

După Al Doilea Război Mondial, îmbunătățirile tehnologice și avansurile în metodele de antrenament au transformat complet sportul. Costume de baie mai aerodinamice, realizate din materiale precum lycra, au redus rezistența la apă, iar noile reguli pentru dimensiunile și adâncimea bazinelor au asigurat o competiție echitabilă.

De asemenea, competițiile au trecut de la bazinurile în aer liber la cele interioare, eliminând impactul condițiilor meteorologice. Noile standarde, precum marcajele pe culoare și sistemele de drenaj, au contribuit la performanțe mai bune și au ridicat nivelul competițional.

Astăzi, înotul este considerat unul dintre sporturile de bază ale Jocurilor Olimpice, atrăgând milioane de spectatori din întreaga lume și consacrând sportivi de legendă. Ascensiunea acestui sport reflectă nu doar evoluția competițiilor, ci și dorința umană de a excela într-un mediu aparent ostil.

Un bazin olimpic standard are o lungime de 50 de metri, o lățime de 25 de metri și o adâncime minimă de 2 metri. Acesta este conceput pentru a îndeplini cerințele stricte ale competițiilor internaționale, fiind împărțit în 8 până la 10 culoare.