Cazul „Șoșoacă”, „Cazul CCR” sau „Cazul unei constituții asasinate”

Adesea soarta cea ironică te face să aperi oameni care poate nu merită apărați, întrucât prin apărarea lor se apără un principiu. După ani de încălcare a Constituției de către cei care primii trebuiau să o apere, după ce aproape că ne-am obișnuit să trăim o lovitură de stat continuată, după ce violul constituțional s-a banalizat, puțini se așteptau ca tocmai doamna Diana Șoșoacă, altminteri o persoană cu gesturi și afirmații care sfidează valorile fundamentale înscrise în Constituția României, fără să fie, totuși, un pericol atât de mare pentru ordinea constituțională actuală precum au fost Klaus Werner Iohannis sau Traian Băsescu, să genereze un tsunami popular în apărarea legii fundamentale a națiunii române.

Chiar dacă scandalul stârnit de interdicția participării respectivei doamne la alegerile prezidențiale din anul 2024 – și poate că amorsarea lui este o diversiune menită a ne abate atenția de la faptul că România alunecă pas cu pas în războiul cu Rusia sau a manipula fluxul voturilor la scrutinul parlamentar și prezidențial care se aproprie în favoarea unor interese oligarhice a(nti)naționale sau a crea false victime care urmează a deveni falși eroi și falși eroi care urmează a deveni victime – împarte societatea în „șoșociști” și „anti-șoșociști”, cu toții vorbesc în numele defunctei ori, în cel mai bun caz, muribundei noastre Constituții.

Stirile PROTV

Tragedia cu 5 morți din Suceava, provocată intenționat. ”Dacă nu am putut să te omor pe tine, omor copiii”

RomaniaTV

Vlăduţa Lupău, anunţul cu care şi-a şocat fanii: Ne luăm rămas bun după 9 ani, drumurile noastre se despart!

Cei care reușesc să facă abstracție de zgomotul mediatic și să treacă dincolo de discursul ipocrit al partidelor politice ori de filosofările unor „specialiști” de ocazie, observă că de fapt nu avem de a face cu un „caz Șoșoacă”, ci cu un „caz CCR” care nu este decât unul dintre componentele unui caz mai cuprinzător și anume asasinarea Constituției născute din idealurile anilor 1989-1991.

Pornind de aici și fără a efectua o analiză aprofundată a acestor cazuri, mă rezum la câteva precizări și observații legate de Decizia CCR prin care s-a interzis participarea doamnei Diana Șoșoacă la alegerile prezidențiale din anul 2024

CÂTEVA PRECIZĂRI DE PRINCIPIU FĂRĂ LEGĂTURĂ DIRECTĂ CU DECIZIA CCR ȘI ÎNAINTE DE A O FI CITIT

1. Curtea Constituțională a României, ca garant al ordinii constituționale, cu respectarea procedurilor stabilite prin lege, poate limita accesul la putere al persoanelor care manifestă concepții și atitudini denotând lipsă de atașament față de Constituție. O asemenea competență nu este potrivnică democrației sau principiului guvernării legii (statul de drept).
2. Atașamentul față de Constituție, chiar dacă este un standard juridic nedeterminat (adică determinabil numai prin raportare la fiecare caz concret, iar nu definit la modul general și abstract), trebuie totuși descris ca premisă majoră (deci, în termeni generali și abstracți) înainte de a se trage o concluzie prin raportare la situația de fapt (premisa minoră).
3. Nu orice încălcare a Constituției poate fi calificată ca lipsă de atașament față de legea fundamentală, iar sancțiunea lipsei atașamentului trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei. Poate fi calificată ca o lipsă de atașament gravă, care poate pune în pericol ordinea constituțională dacă cel care o manifestă dobândește dreptul de a exercita o autoritate publică de un anumit nivel, angajamentul public cert, clar și net, cu valoare de ideologie și program politic, de a nega, în indiferent ce fel, valorile referitor la care revizuirea Constituției este interzisă.
4. Trebuie deosebit între actele neconstituționale și cele anti constituționale, cele din urmă calificând întotdeauna lipsa atașamentului față de legea fundamentală.
5. După ce atașamentul față de Constituție este precizat în mod clar, cu referire la un context precis, este obligatoriu ca proba lipsei de atașament să fie atât de solidă încât să poată crea la nivelul conștiinței publice o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil. În acest sens, simple gesturi sau declarații făcute la furie, în glumă sau fără indicii temeinice că sunt expresia unei hotărâri cu caracter angajatoriu, nu pot fi taxate ca lipsă de atașament față de Constituție, chiar dacă nu sunt lăudabile.
6. Accesul la funcții publice de nivel înalt al unor persoane care nu sunt atașate ordinii constituționale reprezintă un pericol grav care nu poate fi acceptat. Interzicerea dreptului unei persoane de a candida constituie, însă, interzicerea dreptului multor persoane de a alege și, de aceea, ea trebuie decisă numai în cazuri excepționale, când pericolul este substanțial și substantivat.

CÂTEVA REACȚII CARE NU PRIVESC PERSOANA, CI PRINCIPIILE, DUPĂ LECTURA DECIZIEI CCR

Indiferent ce atribuții conferă instanței de contencios constituțional legile infraconstituționale, acestea trebuie înțelese și exercitate în așa fel încât să fie compatibile cu natura și rolul instituției respective.

2. O instituție care nu aparține sistemului judiciar – CCR – nu poate exercita atribuții specifice instanțelor judecătorești, mai ales în condițiile în care persoanele direct afectate de deciziile sale nu au garanții privind dreptul lor la apărare.
3. „A veghea” (termenul constituțional folosit cu privire la alegerile prezidențiale) nu înseamnă „a soluționa”, iar dacă o lege infraconstituțională cere CCR să „soluționeze contestații” aceasta nu se poate realiza, pentru a rămâne în cadrul conceptului de „veghe”, decât prin lămurirea aspectelor care țin de constituționalitatea controversei, respectiv de compatibilitatea unei candidaturi cu cadrul constituțional în care acțiunea electorală se plasează.
4. Astfel, CCR, potrivit rațiunii care i-a guvernat nașterea, nu poate fi o curte de apel a BEC, așa cum s-a comportat, dând o interpretare neconstituțională unei legi prost croite, ci doar un for care îi indică BEC cum să rămână în limitele legii fundamentale, urmând ca decizia celui din urmă să fie apoi supusă controlului judecătoresc.
5. „Președintele Republicii” este o instituție, mai presus de a fi o persoană fizică, și de aceea „candidatul prezidențiabil” este tot o instituție. CCR nu era o instanță care să judece comportamentul unei persoane fizice, așa cum a făcut-o, ci, fie și pornind de la un caz concret, să stabilească trăsăturile instituției candidatului, de formă și de fond, pentru ca aceasta să fie conformă cu ansamblul dispozițiilor Constituției, privită în litera și în spiritul ei. Judecarea comportamentului cetățenei Diana Șoșoacă era de competența autorității judecătorești.
6. Cu privire la argumentele de fond ale Deciziei CCR se poate spune că, cele mai multe dintre ele, în loc să apere drepturile fundamentale stabilite prin Constituție de un posibil candidat la alegerile prezidențiale care, prin programul său asumat public și confirmat prin acțiuni concrete substanțiale, le punea în pericol, a încălcat drepturile fundamentale ale unei persoane care dorea să își exercite aptitudinea de a fi aleasă ca Președinte al Republicii și astfel a pus în pericol nu doar drepturile alegătorilor, ci și, în general, drepturile tuturor cetățenilor României și ordinea constituțională a statului român.
7. Cele mai multe dintre considerentele deciziei CCR aduc atingere dreptului la opinie și libertății cuvântului. Opiniile cu privire la politica internă și externă curentă a statului, în mod specific cele referitoare la politica de alianțe și la alternativele strategiilor de siguranță națională, mai ales cele vizând căile posibile pentru menținerea păcii, nu pot face în nici un caz obiectul unor delicte și nu pot descalifica o persoană din postura de candidat la orice funcție în stat. Aceasta ar fi trebuit să fie o afirmație clară a deciziei CCR. S-a afirmat inversul.
8. A pleda pentru neutralitatea României, chiar dacă asta este greu de realizat și presupune schimbarea actualei viziuni de politică externă a României, reprezintă o alternativă perfect compatibilă cu cadrul constituțional al statului român, care a făcut din intrarea în NATO și UE o posibilitate, dar nu un element constitutiv al ordinii noastre publice și al identității noastre naționale. La fel stau lucrurile în ceea ce privește raporturile României cu statele vecine, cu care, de altfel, România întreține relații diplomatice.
9. Altfel se pune problema instigării la ură rasială, la discriminare etnică sau religioasă, a reabilitării explicite și programatice a unor doctrine de tip totalitar despre care se știe unde au dus atunci când au fost transpuse în politici reale. Acestea au fost repudiate explicit de Revoluția română izbucnită în anul 1989, și excluderea lor a fost așezată la baza Constituției din 1991. Oricât de dragă ne este libertatea, dreptul de a fi liberi nu este dreptul de a face orice și el încetează acolo unde începe abuzul de libertate.
10. Este rolul CCR de a trasa linia fină care desparte libertatea de abuzul de libertate, dar este rolul instanțelor judecătorești de a plasa o persoană și faptele ei concrete de o parte sau de alta a acestei linii.
11. Transformarea CCR în instanță judecătorească este ea însăși un abuz, cu atât mai grav cu cât lasă ordinea constituțională în ansamblul ei, democrația constituțională română fără nici o garanție.

PS Consider că apariția acestei decizii impune de urgență amendarea legislației care circumscrie activitatea CCR.