Câtă Încredere Merită Sistemul Judiciar? Judecătorul Costică Ciocan despre sentințe și dosare

Judecătorul Costică Ciocan, de la Judecătoria Iași, scurt eseu despre sentințe și dosare

„Majoritatea țărilor în care există sistemul de drept continental sau anglo-saxon prevăd și aplică, de regulă, principiul dublului grad de jurisdicţie, care presupune că o hotărâre judecătorească poate fi contestată și apoi verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de către o instanță superioară.

Acest subiect a fost analizat cu măiestrie de-a lungul timpului de filosofi sau juriști, precum Cesare Beccaria (1738-1794), Hans Kelsen (1881-1973) sau Lon L. Fuller (1902-1978) și, în ciuda unor dezavantaje recunoscute (prelungirea duratei proceselor, cheltuieli judiciare suplimentare, starea de incertitudine juridică a persoanelor), s-a apreciat, cu argumente puternice, că sunt mai multe avantaje pentru cetățeni și pentru sistemul de justiție în general dacă există un dublu grad de jurisdicție.

În dreptul românesc, atât în materie penală, cât şi în materie civilă, sunt prevăzute căi ordinare și extraordinare de atac, precum apelul, contestaţia, recursul, contestația în anulare ş.a.

O parte implicată într-un proces (reclamant, petent, inculpat, persoană vătămată) urmăreşte, prin introducerea unei căi de atac, obținerea unei alte hotărâri mai favorabile, știind că nu i se poate crea prin demersul juridic întreprins o situație mai grea (principiul non reformatio in peius).

Prin hotărârea judecătorească, magistratul stabilește o situație de fapt pe baza probelor administrate în cursul procesului (spre exemplu, încheierea unui contract, comiterea unei fapte penale sau a unui delict civil), apoi, aplicând dispozițiile legale, pronunță o soluție (admite sau respinge acțiunea civilă, condamnă, achită sau încetează procesul penal față de inculpat).

La fel ca în medicină, politică, economie, filosofie sau religie și în domeniul juridic opiniile pot fi foarte variate în funcție de educație, mediu, convingeri sau profesie. Am putut vedea această diversitate inclusiv în cadrul seminarelor de la Institutul Naţional al Magistraturii, când, dincolo de interpretările și perspectivele fiecărui auditor de justiție, era invocată școala de drept absolvită: „dar la noi la Cluj am învățat astfel (…), dar noi la București am învățat astfel (…), dar noi la Craiova, Iași sau Constanța a învățat astfel (…)”, apoi începeau discuții, întrebări și dezbateri care se finalizau cu concluzia că pot exista diferite opinii, majoritare sau minoritare, cu argumente pro și contra, important fiind însă ca o problemă de drept să fie trecută prin propriul filtru de judecată, pentru că, la final, nici domnii profesori Florin Streteanu şi Gabriel Boroi nu vor veni să redacteze hotărârile judecătorești sau rechizitoriile.

Judecătorii și procurorii sunt independenți și se supun doar legii, însă acest lucru nu presupune că, atunci când adoptă o soluție, intră în birouri, închid ușile cu cheia (chiar de două ori), trag jaluzelele, setează telefonul pe modul avion, deschid un fișier Word și încep să scrie pe baza „luminilor și înțelepciunii” obţinute odată cu depunerea jurământului. Dimpotrivă, magistratul este conectat la practica instanței sau unității de parchet unde activează, la jurisprudenţa instanțelor superioare, la minutele întâlnirilor de practică neunitară, la deciziile obligatorii ale Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, Curții Constituționale sau Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, un judecător sau procuror nu judecă sau anchetează „chiar după capul lui”, „cum îi vine pe moment”, făcând abstracție de probe sau de lege, „ascultându-și feelingul”, care, nota bene, niciodată nu greşeşte.

Este foarte popular și des citat studiul cercetătorilor Shai Danziger, Jonathan Levav și Liora Avnaim-Pesso, publicat în 2011, în Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, prin care s-a susţinut că probabilitatea ca un judecător să admită propunerile de liberare condiţionată se reduce de la aproape 65% la începutul zilei la aproximativ 0% înainte de prânz, pentru ca, apoi, să crească din nou după prânz. Fără a dori să contest credibilitatea, veridicitatea şi justeţea concluziilor studiului, supus unor proceduri riguroase de peer-review, cred că, dacă ar fi adevărate şi eficiente, în România, s-ar interveni, poate chiar la nivel legislativ (printr-o procedură urgentă) ca în loc de concluzii scrise să fie remise instanței snack-uri: „Onorată instanță, domnule/doamnă preşedinte, nu dorim ca nivelul scăzut de glucoză din sânge să vă afecteze capacitatea de decizie!” Sau, dacă s-ar considera că această variantă anterioară, ipotetic propusă, ar ridica multiple probleme etice și deontologice (afectarea imparţialităţii, independenței și neutralității), judecătorul sau procurorul să fie conectat în permanență la un glucometru, iar dacă nivelul glicemiei scade sub 70-100 mg/dL, să se activeze un sistem de alarmă care să-i blocheze tastatura, mouse-ul și imprimanta magistratului și să fie apelat în regim de urgență un food delivery courier (atenţie, acest material poate conține plasări subtile și inteligente de bunuri sau servicii).

Revenind și presupunând că există o stare a lucrurilor unde capacitatea decizională nu este influențată de senzația de foame, perspectivele și punctele de vedere juridice pot fi diferite. Să ne imaginăm un proces de divorț, cu doi soți între care există o situație conflictuală, cu membri de familie și apărători care cer desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soți și, dacă se poate, stabilirea faptului că soțul vinovat de destrămarea căsniciei a avut o contribuție aproape egală cu 0 la dobândirea bunurilor comune. Fiecare participant prezintă o versiune a unei situații de fapt, iar instanța este chemată să răspundă şi să stabilească a cui a fost vina, raportându-se, firește, la probele administrate. În continuare, soțul nemulţumit poate introduce o cale de atac (apelul) şi instanța superioară (tribunalul) poate menține hotărârea primei instanțe sau o poate modifica, reținând că, de fapt, celălalt soţ a fost vinovat sau ambii sunt responsabili de deteriorarea relaţiilor interpersonale.

Existența dublului grad de jurisdicție ajută la înlăturarea, pe cât posibil, a erorilor judiciare și la creșterea încrederii în sistemul judiciar, pentru că o cauză civilă sau penală este reanalizată sub toate aspectele de fapt și de drept de către alţi judecători cu o vastă competenţă juridică. Pentru ca un judecător să promoveze la tribunal are nevoie de 7 ani vechime în funcție, pentru curtea de apel 9 ani vechime în funcție și pentru Înalta Curte de Casație şi Justiție 18 ani vechime în funcţie. Astfel, acești judecători ar putea fi criticați pentru orice altceva în afară de „vârstă tânără” și „lipsă de experiență de viață”.

Ca judecător în materie penală, sunt interesat și urmăresc parcursul hotărârilor judecătorești în căile de atac şi încerc să înțeleg și să analizez motivele pentru care au fost menținute sau, după caz, modificate. La fel ca în procesele civile, și în procesele penale, rareori, o hotărâre judecătorească mulţumeşte toți participanții. Primul nemulțumit este inculpatul, în cazul în care este găsit vinovat şi tras la răspundere penală. Dacă inculpatul este achitat, parchetele și persoanele vătămate care au susținut acuzarea este posibil să-şi dorească o altă soluţie (condamnare). Dacă inculpatul pledează vinovat (accesează procedura abreviată a recunoașterii vinovăției) şi i se aplică o pedeapsă, acesta poate considera că judecătorul nu a ținut cont de situația sa personală și a fost excesiv de sever sau, de cealaltă parte, persoana vătămată poate crede că, dimpotrivă, judecătorul a fost mult prea blând și a ignorat cu desăvârșire suferințele îndurate în urma comiterii infracțiunii. Sau, mai există ipoteza în care hotărârea judecătorească este considerată de-a dreptul nelegală și se solicită desființarea acesteia.

Plecând de la această stare a lucrurilor, o instanță de control judiciar (tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) este chemată să stabilească cu titlu definitiv de partea cui există dreptatea. Şi spun definitiv, pentru că o cauză penală sau civilă nu poate fi analizată la nesfârșit până se obține soluția dorită, exploatându-se abuziv sistemul judiciar. În general, în România, procentul de hotărâri desființate este unul redus. Spre exemplu, în anul 2022, Judecătoria Iaşi a pronunţat un număr de 40.648 de soluţii, din care au fost desfiinţate integral/parţial 573 hotărâri dintre cele pronunţate în anul 2022, rezultând un indice de desfiinţare la nivelul instanţei, calculat exclusiv pentru dosarele pronunţate în anul 2022, de 1,41%.

Chiar și în condițiile în care procentul de casare la nivel național este destul de redus, modificarea, desființarea și înlăturarea unei hotărâri judecătorești din ordinea juridică, care este posibil să fie pusă în executare, nu mai bucură pe nimeni. Dimpotrivă, stârneşte reacții puternice sau chiar proteste, mai ales în cauzele cu implicații sociale importante. Apoi o suspiciune de rea-credință, neglijență sau corupție este aruncată asupra organelor judiciare implicate în judecarea proceselor în primă sau ultimă instanţă, în funcţie de soluţia pronunţată („s-a făcut blat la nivel înalt”, „au fost aranjate lucrurile de la început” etc.). Puțini sunt cei care parcurg și analizează hotărârile judecătorești ale unei instanțe superioare și urmăresc analiza argumentelor și a mijloacelor de probă care au determinat completul de judecată să decidă într-un sens sau altul. Ar fi nevoie de timp, cunoștințe juridice, răbdare, și, pe cât este cu putință, un minim grad de obiectivitate. Efortul este unul ridicat, mai ales când ai în față o hotărâre judecătorească de câteva sute de pagini. Este greu să ştii de unde să începi. În schimb, este mult mai la îndemână găsirea sau promovarea unor explicații simple, digerabile și care alimentează un fond avid de teorii ale conspirațiilor, care anihilează gândirea critică. În fond, hotărârea judecătorească este rezultatul unei convenții încheiate între membrii societății prin care s-a delegat unor persoane specializate, magistrați de carieră, competenţa de a împărţi dreptatea. Hotărârile judecătoreşti nu pot reprezenta adevărul absolut, de aceea există și noțiunea de adevăr judiciar stabilit pe baza unor mijloace de probă, în condiții de contradictorialitate, care se urmăreşte a fi cât mai aproape de adevărul obiectiv. Existând acest contract social şi puterea judecătorească, procesele penale sau civile nu pot fi conduse de opinia publică sau de mass-media. Au fost perioade, inclusiv în istoria noastră, în care procesele sumare reprezentau o regulă şi erau regizate de tribunale populare, „veritabile emanaţii” ale puterii poporului. Nu era nevoie decât de câteva probe în acuzare, chiar și ticluite de regimurile totalitare, pentru a condamna şi găsi vinovată o persoană.

În orice caz, se pare că, orice ar face judecătorii și procurorii, nivelul de încredere în justiție este unul scăzut în ultima perioadă. Totuși, ne imaginăm un sistem judiciar căruia să-i fie alocate suficiente resurse, cu suficiente scheme de judecători, procurori şi personal auxiliar de specialitate, cu instanțe și parchete care să nu funcționeze prin oficii poștale, grădinițe sau scări de bloc. Lipsa infrastructurii judiciare, lipsa de personal, precum și toate problemele care derivă din acestea (durata îndelungată a proceselor, aglomerarea dosarelor, afectarea calității actului de justiție) sunt puse pe seama individuală a judecătorilor şi procurorilor care, fireşte, nu numai că nu muncesc, ci şi se gândesc la pensii de serviciu, vacanţe judecătoreşti sau alte activităţi conexe. Consider că, în cadrul dezbaterilor despre pensiile de serviciu şi vârsta de pensionare, ar trebui să fie discutate şi alte probleme legate de condiţiile de muncă ale judecătorilor şi procurorilor, precum volumul de muncă, digitalizarea justiţiei, pregătirea profesională şi echilibrul dintre viaţa profesională şi personală.”