Castanul Unirii de la Vişan – Iaşi, singurul martor în viaţă, de netăgăduit, al Unirii Principatelor Române

Despre Unirea Principatelor Române, visul secular al neamului românesc şi ţel însemnat al Revoluţiei de la 1848, s-au scris şi tot se vor mai scrie nenumărate şi memorabile pagini, consfinţind cu slove precumpănitoare în urma unor aprofundate cercetări istorice mult amplificate după înfăptuirea măreţului ideal, la 5 şi 24 ianuarie 1859, truda şi strădaniile neprecupeţite depuse întru cuget şi simţire de către cei care au fost adepţii partidei unioniste, cu precădere unioniştii ieşeni, care au pus pe altarul luptei lor subversive şi îndârjite pentru Unire mai presus de toate măreţul interes naţional.

An de an, în preajma Sărbătorii Naţionale a Unirii Principatelor Române, recunoscută şi proclamată din 2014, se adaugă noi şi importante consemnări şi mărturii  de mare relevanţă istorică despre  lupta tenace şi acţiunile pilduitoare ale celor care au jurat să facă şi au făcut din Unirea românilor o strălucită împlinire.

Stirile PROTV

The Guardian: Alegătorii din România sunt furioşi. Ce urmează după victoria şocantă a ultranaţionalistului în primul tur

RomaniaTV

S-a decis după eşecul din alegeri. Cresc salariile din 2025, avem CIFRELE exacte pentru salariaţi

Dar, dintre toate aceste scrieri-document, care întregesc argumentat filele de cronică ale Unirii Principatelor, poate că cea mai credibilă şi imuabilă dovadă o poate prezinta în faţa istoriei singurul martor în viaţă al acelor evenimente înflăcărate, nimeni altul decât măreţul castan de la Vişan, din mărginimea Ieşilor. 

El şi numai el (!) îşi poate susţine depoziţia sa mărturisitoare, de-a fira-n păr , despre acei ani fierbinţi şi încrâncenaţi în care, sub măreaţa sa coroană, s-a pus făptuitoare, plămada bine dospită a coacerii doritei „pâini calde” a Unirii Moldovei cu Muntenia, numită România, aşa cum a fost aceasta a fost denumită şi pusă pentru prima oară pe harta Europei.

O altă dovadă certă şi întăritoare a mărturiei istorice a măreţului castan de la Vişan este poezia lui Vasile Alecsandri, intitulată iniţial „25 mai 1856” ce a             Măreţul castan de la Vişan  

a devenit, imediat după  declamaţia emoţionantă a poetului patriot, „Jurământul” de credinţă al celor peste treizeci de unionişti ieşeni, participanţi la „sfatul de taină”.

Sub acest măreţ castan           Să fie numai români,

              Noi jurăm toţi în frăţie          Într-un gând, într-o simţire

                 Ca de azi să nu mai fie            Şi să ne dăm mâni cu mâni,

                Nici valah, nici moldovan!     Pentru-a ţării fericire !

Aşadar, această poezie-document a fost compusă şi declamată de poetul unionist Vasile Alecsandri în chiar ziua de duminică, 25 mai 1856, “sub acest măreţ castan” aflat în proprietatea de la Vişan a fiicei unionistului Petre Mavrogheni, căsătorită cu comandantul regimentului din Dealul Copoului, la sfârşitul “sfatului de taină” ţinut, cu mare fereală faţă de iscoadele fanariote, de către unioniştii ieşeni, prezidaţi de Mihail Kogălniceanu, între care: C. Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae Şuţu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza.

Ori, toate aceste certe conotaţii istorice, temporale şi spaţiale, ale poeziei „Jurământ” nu pot fi nicicând răstălmăcite, cum nu poate fi respinsă vreodată nici ideea românismului, cuprinsă cu destulă subliniere în versul: „Să fie numai români”.

Au trecut de atunci 165 de ani!

Dar, pentru o înţelegere corectă a împrejurărilor speciale în care s-a desfăşurat „sfatul de taină” unionist de… sub acest măreţ castan, de la Vişan, în duminica lui 25 mai 1856, trebuie să aruncăm, mai întâi, fie şi o succintă privire istorică premergătoare… Astfel, după înfrângerea „revoltei poeţilor” din primăvara lui 1848 şi exilul impus revoluţionarilor, în 1854, odată cu revenirea pe tronul Moldovei a domnitorului Gr. Alex. Ghica, acesta îi recheamă pe „indezirabili” şi manifestă o atitudine încurajatoare faţă de mişcarea unionistă, ceea ce nu avea să convină Porţii Otomane, punând-o imediat sub „interdicţia” caimacanilor pretendenţi la tron. Nedescurajându-se, unioniştii ieşeni strâns uniţi în jurul lui Mihail Kogălniceanu, s-au orientat spre clandestinătate, căutând noi forme subversive de luptă concretă şi organizată, al cărei ţel primordial îl constituia înfăptuirea Unirii Principatelor Române! Însă, după mai multe „întâlniri subversive”, cele mai multe fiind găzduite de „casa cu turn pătrat” a lui M.Kogălniceanu din dealul Copoului; ultima dintre acestea fiind cea de joi , din 22 mai 1856, impasul „mişcării unioniste” era tot mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de consens. Ca o ultimă „şansă a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină” lansată de Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la proprietatea de la Vişan din mărginimea Ieşilor, a fost bine primită, mai ales că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, căsătorită cu comandantul Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „taină şi siguranţă” noii întâlniri unioniste. 

Într-adevăr, pe la prânzul splendidei duminici de 25 mai 1856, sub un soare generos şi o atmosferă înmiresmată de liliacul, bujorii şi castanii în floare de prin toate curţile, protipendada ieşeană a ieşit la plimbare în caleşti, trăsuri şi docare bine lustruite înspre colinele frumos înverzite. Din şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei, se desprind, una câte una, cu mare fereală de „iscoadele” caimacanului Vogoride, cotind la dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, având ca ţintă proprietatea boierului Petre Mavrogheni – unionistul, descendent dintr-o veche familie de greci, stabilită de multă vreme în Moldova.   Aici, în grădina largă a casei, generalul- amfitrion în persoană şi-a salutat oaspeţii, poftindu-i să ia loc la masa mare şi întinsă sub impresionanta coroană a castanului din mijlocul acesteia. După sosirea ultimului invitat, ordonanţele şi santinelele şi-au ocupat „punctele de observaţie” stabilite, iar de îndată ce coana „generăleasă” a îndestulat masa cu toate bunătăţile scoase din cuptor, generalul a dat semnalul de începere, ridicând un pahar din vestitul său Otonel în onoarea oaspeţilor săi speciali. 

Măreţia castanului şi parfumul candelabrelor sale de floare creau o minunată atmosferă înălţătoare în spirit.

Şi, tot ca „o minune”, pe toată durata lui, „sfatul de taină”, prezidat de către Mihail Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al acesteia şi Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi extern, pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române!  Jurăm! a răsunat din toate piepturile participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat inspirata prestaţie a “bardului de la Mirceşti”, devenită ad hoc “Jurământul Unionist”. 

Uitând de “consemnul conspirativ” al întâlnirii toţi participanţii s-au îmbrăţişat şi s-au prins în jurul castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri.                                                                      Comitetul unionist de la Iaşi

Până şi florile şi frunzişul des ale “măreţului castan” reverberau însufleţitoarele versuri ale Jurământului, considerat “fila de aur” a Istoriei Unirii Principatelor Române! Iar ca toate acestea să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban (centru foto) a înălţat o rugă fierbinte către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Să fi influenţat binefăcător măreţul castan, prin frunzişul său atotcuprinzător şi  mireasma dulceag-parfumată a inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?

Ţinându-şi „Jurământul”, după mai bine de doi ani şi jumătate de luptă crâncenă împotriva “curentului antiunionist”, oblăduit de “ocârmuirea fanariotă” a vremii şi, trecând cu bine peste momentul de cumpănă al fraudării alegerilor din 1857, „partida unionistă” şi-a încununat actul istoric al Unirii Principatelor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia, prin alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, cel care a pus noul stat, România, pe harta Europei.

Din nefericire, după înfăptuirea Unirii Principatelor şi, îndeosebi, după detronarea  din 1866 a Domnului Cuza, măreţul castan de la Vişan-Iaşi a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor vremurilor parcurse, din care, înfruntând cu stoicism ororile celor două războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a reuşit să iasă şi mai măreţ, dar într-o aceeaşi totală… uitare.

Şi nu istoricii au fost cei care l-au regăsit, cum s-ar fi cuvenit. „Cheia” aflării acestuia a dat-o însuşi Vasile Alecsandri, prin publicarea „Jurământului” în revista „Steaua Dunării” cu titlul: 25 mai 1856! Având precizările datei şi a locului „sub acest măreţ castan”, cercetările intreprinse iniţial de învăţătorul pensionar Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, au dat roade abia în anul 2002, atunci când domnul profesor universitar Mandache Leocov, fostul inimos director al Grădinii Botanice Iaşi, a avut revelaţia re-descoperirii „mastodontului” castan într-o proprietate privată de la Vişan, ajuns acolo din 1997 în urma unui schimb de terenuri între Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică, dumnealui întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean Iaşi, prin Hotărârea nr.8/2004, îi atribuie măreţilui castan  o dublă recunoaştere monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind denumit: Castanul Unirii de la Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai 1856, scriindu-se “fila de aur” a Unirii Principatelor şi a doua, de Monument al Naturii, datorită vârstei de peste 260 ani şi caracteristicilor sale arboricole impresionante ale speciei Aesculus Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!

De neînţeles şi de condamnat, de 17 ani încoace, în ciuda tuturor intervenţiilor  adresate autorităţilor îndrituite ale statului român, comunale, judeţene şi naţionale, Castanul Unirii de la Vişan – singurul martor în viaţă al Unirii Principatelor – se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în valoarea sa monumentală binemeritată!

O mică şi firească „îndulcire” a ingratei sale existenţe a venit din partea unor inimoşi pensionari, care, constituindu-se ad-hoc în „Cenaclul Castanul Unirii”, au înălţat un mic obielisc şi au organizat benevol, începând din 2008, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai,  tradiţionala “Sărbătoare a Castanului Unirii de la Vişan”, destinată îndeosebi copiilor, dar şi tuturor doritorilor să participe “live” la o adevărată “lecţie de istorie” a Unirii. La una dintre aceste „lecţii” de la castan, regretatul profesor Mandache Leocov a adeverit, cu înaltă prestanţă academică, influenţa exercitată de măreţul castan în floare asupra acţiunilor de „cuget şi faptă” ale unioniştilor aflaţi deseori la „sfat de taină”. 

Au trecut 165 de ani, dar câtă deosebire între unioniştii de ieri, care au înscris România pe harta Europei şi „unioniştii de azi”, cei care, de peste treizeci de ani, conduc spre… ştergerea României de pe harta Europei!  

În încheiere, îmi fac cunoscută tuturor doritorilor invitaţia de suflet la Sărbătoarea Castanului Unirii de la Vişan, care va avea loc duminică, 23 mai 2021, începând cu orele 11:30, dedicată aniversării celor 165 de ani de la „sfatul de taină” şi „Jurământul” unionist, ce au înscris împreună „ fila de aur” a Istoriei Unirii Principatelor.