Boala Lyme

Boala Lyme sau Borelioza Lyme (BL) este cea mai frecventă infecţie transmisă la om de către antropode, atât în Europa, cât şi în America. BL este prezentă pe toate continentele, având o incidenţă mai mare în emisfera nordică.

Boala Lyme este determinată de spirochete din complexul Borrelia burgdorferi. Rezervorul natural de infecţie este reprezentat de rozătoare mici, de unele animale sălbatice sau domestice, precum şi de unele păsări. Borreliile sunt transmise între diversele organisme gazdă prin intermediul căpuşelor din genul Ixodes.

Stirile PROTV

Ucraina a lansat unul dintre cele mai mari atacuri cu drone asupra Moscovei

RomaniaTV

Cătălin Botezatu, la un pas de moarte. Celebrul designer a încercat să se SINUCIDĂ din dragoste

Riscul pentru om de a veni în contact cu căpuşele infectate cu Borrelia este mare în zone împădurite sau la marginea pădurilor, acolo unde se află un covor vegetal dens, alcătuit din ierburi cu înălţime sub un metru şi unde există multă umiditate. Primăvara este sezonul în care riscul e maxim, dar această perioadă persistă până în octombrie.

Activităţile care presupun un risc crescut de contact al omului cu căpuşele infectate sunt: plimbările prin pădure, camping-ul, grădinăritul, lucrările agricole sau forestiere, motiv pentru care boala Lyme este considerată profesională pentru agricultori, silvicultori, lucrători forestieri, vânători etc..

Căpușa trebuie îndepărtată cât mai repede după ce s-a fixat pe piele

Într-o căpuşă infectată, Borrelia, din tubul digestiv ajunge în glandele salivare ale căpuşei, de unde este inoculată sub pielea gazdei, întreg acest proces durând câteva ore. Este foarte important să fie îndepărtată căpuşa cât mai repede posibil după ce s-a fixat pe piele.

În absenţa unei antibiotcoterapii adecvate, Borrelia poate difuza în vecinătatea locului de inoculare, după care poate ajunge pe cale hematogenă la ţesutul articular, neurologic sau cardiac. Produce iniţial la om eritemul migrator, însoţit sau nu de simptome generale.

Dstribuția diferită a diverselor variante genetice şi fenotipice de Borrelia explica diferențele geografice în ceea ce priveşte tabloul clinic al bolii Lyme. Institutul Naţional de Sănătate Publică (INSP) din România şi Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile (CNSCBT) au publicat în 2018 incidența bolii Lyme la nivel naţional, care arata că aproximativ 38% din totalitatea cazurilor raportate sunt confirmate conform criteriilor CNSCBT.

Boala Lyme este cunoscută sub numele de ”boala cu 100 de fețe”

Diagnosticul de boala Lyme se stabileşte prin recunoaşterea tabloului clinic caracteristic, urmat de confirmare serologică, adică evidenţierea prezenţei anticorpilor împotriva Borrelia burgdorferi în sângele pacientului, ţinând întotdeauna cont şi de contextul epidemiologic. Cele mai precise analize de laborator rămân PCR și microscopia în câmp întunecat. Prin cea din urmă se poate vedea la microscop bacteria în sânge sau în LCR.

Rezultatele fals pozitive pot fi obţinute la pacienţii cu alte boli produse de spirochete (sifilis, febra recurentă, leptospiroză), sau în contextul unor boli autoimune. Deşi nu se recomandă testarea de rutină pentru boala Lyme, o persoană muşcată de o căpuşă poate efectua testele serologice specifice ”in dinamica“, adică unul imediat după muşcătura, şi apoi cel de-al doilea peste cel puțin o lună (când se consideră că există şanse mai mari de a găsi anticorpii formaţi împotriva Borreliei). Astfel, dacă rezultatul primului test este negativ, iar rezultatul celui de-al doilea e pozitiv, se consideră că a avut loc o conversie serologică şi se poate pune diagnosticul de borrelioză.

În evoluţia bolii Lyme au fost descrise trei etape: prima este reprezentată de o infecție localizată, urmând apoi etapă de infecție diseminată culminând, în final, cu afectarea tardivă, cronică.

Stadiul I al bolii

Boala poate afecta diferite zone ale corpului, chiar şi unele mai greu observabile, cum ar fi axila, zona inghinală sau cea poplitee (în spatele genunchiului). Locul propriu-zis al muşcăturii de căpuşa este şi cel prin care bacteria B. burgorferi pătrunde în organism. Primul semn al infecţiei este eritemul migrator. Din păcate, acesta apare în numai 60-80% din cazuri şi de aceea absenţa lui nu înseamnă întotdeauna absenta infecţiei–cu alte cuvinte, există 20-40% şanse ca individul să fie infectat, dar să nu prezinte eritemul. În majoritatea cazurilor erupţia este asimptomatica, dar uneori poate fi însoţită de prurit sau de senzaţia de arsură. În această etapă, infecţia poate asocia şi un sindrom pseudogripal manifestat prin: febră, astenie, cefalee, redoare sau dureri articulare, mialgii, limfadenopatii.

Netratat, eritemul migrator dispare în câteva săptămâni. Conform Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile (România), leziunile inelare roşiatice apărute la câteva ore după înţepătura căpuşei sunt de natură alergică și nu sunt catalogate drept eritem migrator, apariţia lor neînsemnând instalarea bolii Lyme. De obicei, leziunea de natură alergică la locul muşcăturii are un diametru mai mic de 5 cm şi spre deosebire de eritemul migrator care nu îşi măreşte suprafaţă în timp şi se remite în 1-2 zile.

Stadiul II și III al bolii

În jumătate din cazurile netratate, la câteva zile după apariţia eritemului, se pot observa erupţii secundare multiple ce pot interesa orice nivel al corpului, care semnifică că Borrelia burgdorferi a diseminat hematogen (prin sânge). Acestea marchează debutul celei de-a două etapă în evoluţia bolii Lyme care va fi caracterizată şi de manifestări extracutanate. Stadiul II se poate instala la distanţă de câteva săptămâni sau chiar luni de la momentul muşcăturii de căpuşa. Iar cel de-al treilea stadiu se poate instala la distanţă de câteva luni sau ani de la infecţia iniţială cu Borrelia burgdorferi.

La nivel cutanat se manifestă prin acrodermatită cronică atrofică, care afectează extremităţile (fețele dorsale ale mâinilor/picioarelor, coatele, genunchii). Iniţial, tegumentele apar decolorate şi sunt inflamate, eritematoase, pentru că ulterior acestea să devină atrofice, la atingere semănând cu foile de ţigară.

Tratamentul pentru boala Lyme

Antibioticoterapie, însă tipul antibioticului și durata administrării sale (care poate varia de la câteva zile la câteva luni) va fi stabilită de medicul specialist în funcţie de vârsta pacientului şi de manifestările prezentate (eritem migrator/afectare cardiacă/neurologica ). Totuşi, indiferent de cât de bine a fost aleasă schema terapeutică, pot apărea recidive, în aceste cazuri fiind necesară o a doua cură.
Anticorpii pot persista uneori timp de mai mulţi ani, chiar dacă tratamentul a fost efectuat corect, de aceea serologia nu este întotdeauna un indicator fidel al eficacităţii tratamentului antibiotic.

În majoritatea cazurilor, boala Lyme se vindecă cu antibioterapie, mai ales dacă pacientul se prezintă într-un stadiu precoce. Se consideră că prognosticul celor trataţi în faza de eritem migrator este excelent.
Din păcate, o predicţie asupra evoluţiei bolii dacă aceasta este descoperită în stadii mai avansate, este greu de făcut.

În general, tratamentul tardiv presupune şi o perioadă de convalescenţă mai îndelungată, iar anumite deficite neurologice sau cognitive, odată instalate, se pot dovedi mai greu de tratat, unele deficite nu se remit sub antibioterapie şi se pot permanentiza.

Dr. Florin Roșu, manageul Spitalului de Boli Infecțiose ”Sf. Parascheva”, Iași