Asta da viață de poveste! Preotul Alexandru Argatu, din Iași, este nepotul renumitului duhovnic Ilarion Argatu. Face parte dintr-o familie cu peste 30 de preoți: „De mititel mi-a plăcut să merg la biserică, când erau sărbători, eu nu mergeam la școală” – FOTO

Alexandru Argatu are 76 de ani și a fost paroh în Popricani până în urmă cu 6 ani, când s-a pensionat. Acesta este nepotul renumitului duhovnic Ilarion Argatu și provine dintr-o familie care numără peste 30 de preoți. Asemenea lui, fratele său mai mic, Vasile Argatu, este preot în parohia Duminica Tuturor Sfinților, din Scobinți.

Tatăl său l-a făcut să iubească școala: „Îmi dădea sentimentul că sunt important, că are încredere în mine”

Alexandru Argatu s-a născut într-o familie modestă, dar asta nu l-a împiedicat să învețe carte și să ajungă să studieze Teologia. Deși era micuț, preotul își amintește că îl ajuta pe tatăl său la muncile câmpului, mergând cu vaca la plug. Întreaga copilărie i-a fost marcată de lipsuri materiale, dar, ajuns la o vârstă venerabilă, preotul susține că toate acestea le-au întărit și l-au ajutat să reușească în viață.

RomaniaTV

Cui rămâne averea de 1 miliard de euro a lui Felix Baumgartner. Ce scrie în testament: Mihaela Rădulescu nu a primit nimic

Observatornews.ro

Rezultate Titularizare 2025. Edu.ro publică notele profesorilor, înainte de contestaţii

„Părinții mei au fost țărani. M-am născut în zona Sucevei, în Valea Glodului, comuna Vulturești. Eu sunt cel mai mare dintre cei 10 frați, m-am născut la 10 august 1948. Copilăria mea a fost pe vremea cotelor celor mari, când statul român plătea foarte mult la ruși, s-au pus cote foarte mari pe terenurile țăranilor, pentru că se avea în vedere ca ei să treacă la colectiv, să se lepede de pământurile lor. Știu că venea tata acasă cu codina, resturi de la grâu, și alea se dădeau la păsări. Îmi amintesc că într-un an a venit 2-3 saci de grâu, am auzit la părinții mei cum ziceau că au grâu pe întregul an, probabil a fost o producție mai bună.

Aveam vacă, dar o luam și la plug. Mergeam și eu cu tata la plug, înainte de colectiv, eram cel mai mare, aveam 5 ani și jumătate și mă lua să duc vaca de funie. Mă mai călcau vacile în picioare, era vaca mai înaltă decât mine. Vitele le țineau părinții mei mai mult pentru a lucra pământul, nu doar pentru lapte, nu aveau cai și lucrau pământul cu vitele.

Vacile nu erau ca acum, de soi, nu fătau în fiecare an și nu dădeau lapte permanent, dar la primărie li se punea cotă de lapte, așa că părinții cumpărau lapte de la alți vecini și îl duceau la primărie. Când am crescut și mai mărișor, mergeam și eu să duc cota de lapte. Aș fi vrut și eu să beau lapte, dar nu exista înțelegere, cât ți se impunea, atât trebuia să duci”, a povestit Alexandru Argatu.

Alexandru Argatu își amintește, chiar și acum, de discuțiile pe care le purta cu tatăl său atunci când mergeau la muncile câmpului. Tatăl său avea mai mulți frați care erau preoți și, deși el avea doar 5 clase, se mândrea cu reușitele lor și și-a dorit să-i insufle și fiului său dorința de a învăța și de a reuși în viață.

„Eu, în clasa a I-a și a II-a, aveam 5 pe linie, atunci era nota maximă. Îmi amintesc că i-a făcut pionieri pe vreo câțiva din clasă, iar pe mine nu, nici nu am cerut, dar m-am simțit prost, pentru că eu aveam note mari. Ne-am mutat apoi cu casa în altă parte a comunei, iar acolo am avut profesor pe dascălul care l-a învățat și pe tata. În clasa a III-a, el a vrut să mă facă pionier, dar eu am zis «nu». Atunci a anunțat Securitatea și a m-a luat deoparte, a început să mă măgulească și să mă ia la întrebări, să afle de ce nu vreau să fiu făcut pionier. Le-am explicat: «În clasa I-a și a II-a, nu m-au făcut pioner, iar dacă nu m-au făcut atunci când trebuia, acum nu mai vreau». M-au întrebat dacă nu cumva tata și mama mi-au spus să refuz.

Am încercat să-i explic că pionierii trebuie să fie cuminți, iar eu nu eram, mă certam, că pionierii trebuie să poarte cravată, iar eu nu mai pot face asta. Când mergeam cu tata la plug și luam câte o pauză, tata făcea școală cu mine, îmi spunea cât de fericiți sunt oamenii care au copii cu facultate. Erau, în sat, 4 colonei, câțiva profesori și preoți, care erau unchi mei, frații tatei. Spunea că el îi respectă pentru că au știut să-și educe copiii. Atunci mi-a dat un impuls să ajung și eu așa. Discutând așa cu mine, tata îmi dădea sentimentul că sunt important, că are încredere în mine, avea un fel de mândrie că sunt băiatul cel mare și că eu trebuie să sparg gheața, să dau un exemplu fraților mai mici.

Părinții mei plecau la câmp, iar de frații mai mici mă ocupam eu. Trebuia să dau mâncare la animalele din gospodărie, mai strigau și frații să mă joc cu ei, mă mai luam cu ei, iar când vedeam că apune soarele, nu știam cum să mă ocup de toate, ca să găsească părinții lucrurile în ordine. În perioada aratului, mai lipseam de la ore, căuta tata să nu lipsesc mai mult de o zi, două, dar nu puteam recupera la toate materiile, spre exemplu, la matematică, acolo am pierdut. Mai ceream colegilor care mergeau la ore să-mi explice.

La celelalte obiecte, română, geografie, istorie, învățam. Rusa nu am vrut să o învățăm, pentru că rușii ne-au ocupat, iar ăsta era felul meu de a mă revolta, a fost ceva din interiorul meu”, a declarat preotul.

Alexandru Argatu a știut din copilărie că va deveni preot

Deși iubea școala, Alexandru Argatu lipsea, uneori, de la ore pentru a merge la biserică, ba mai mult, pentru că unele dintre gesturile sale creștinești îi deranjau pe profesori, mai lua și bătaie. Încă de când era în clasa a III-a, Alexandru Argatu a simțit că peste ani va deveni preot, lucru ca s-a și întâmplat în 1968, atunci când a fost hirotonit.

„De mititel mi-a plăcut să merg la biserică, când erau sărbătorile, eu nu mergeam la școală, eu mergeam la slujbe, chiar dacă școala era lângă biserică. Pe vremea mea, înainte de terminarea clasei a IV-a, se dădea un examen, atunci ne-a întrebat, în clasă, pe fiecare în parte ce vrem să ne facem. Toți voiau să ajungă șoferi și tractoriști. Când a venit rândul meu, am zis și eu că vreau să mă fac tractorist, iar toți colegii au început să strige: «Nu, el se face popă». Asta era ideea mea de când eram în clasa a III-a.

Am îndrăgit lucrul ăsta. Tata nu era trecut la Colectiv, iar când a fost să dau la seminar, iar pentru mine a mers și tata și a depus cerere pentru colectivizare, a făcut sacrificiul ăsta pentru mine. Am reușit primul pe Iași, atunci era seminar doar Neamț, Buzău și Craiova, iar facultate de Teologie era la București și la Sibiu. Când m-am întors în sat, știind că am intrat primul la seminar, parcă pluteam. Atunci m-am întâlnit cu profesorul Beraru, care m-a bătut pentru că eu am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică. Eram și încăpățânat. Eram cu doi colegi când am ieșit de la școală și am trecut prin fața bisericii.

Unul dintre colegi a văzut că în spatele nostru e profesorul și a spus să facem cruce cu limba. Eu m-am oprit, m-am întors către biserică și am făcut semnul crucii mare, ostentativ. Atunci, profesorul a venit și m-a prins de ureche. Era primăvară, se topeau zăpezile, iar șanțurile erau pline de apă. Mai aveam puțin până acasă, iar ca să scap de el, mi-am dat drumul în șanțul cu apă. A doua zi, la școală, mi-a dat o bătaie, dar eram pregătit, știam ce mă așteaptă. Eu știam că, și dacă lipseam de la școală ca să merg la biserică, profesorul Beraru, a doua zi, mă asculta din ultimele trei lecții. Eu învățam lecțiile cu tata, i-a plăcut și lui istoria, mă punea să îi spun toți domnitorii și din Țara Românească, și din Moldova, eu le învățam pe toate, știam totul ca pe apă”, a povestit nepotul părintelui Ilarion Argatu.

Alexandru Argatu: „Noi trăim foarte bine, și la trai bun nu ies sfinți”

Pentru preotul Alexandru Argatu, unchiul său, părintele Ilarion Argatu, a fost mereu un exemplu viu, un exemplu de viață sfântă. Familia preotului Alexandru Argatu numără peste 30 de preoți, acesta având un frate care este paroh în Scobinți, un ginere ce este preot în Iași și un altul care slujește în București.

„În familia mea sunt peste 30 de preoți, și direcți, și prin căsătorii. Eu sunt nepot de frate al părintelui Ilarion Argatu, tatăl meu și cu el au fost frați, dar nu mă ridic eu la nivelul lui, dar am măcar un indicator. Sunt plecați ambii dintre noi, dar ne călăuzesc de acolo, de unde sunt. Și tata, el nu a fost preot, dar a avut o credință țărănească, statornică, tare. Contează foarte mult să ai pe cineva mai înainte, să te poți ghida după el. Altfel, dacă nu ai, și vrei tu să fii primul, mergi în toate părțile, nu știi un drum drept.

Cel mai drept este cel care a mărturisit și a suferit pentru Hristos, nu cei care s-au făcut preoți pentru a avea o viață tihnită, pentru anumite beneficii. Un preot care a avut de luptat pentru credință e la fel ca eroii neamului, nu poți să mai ai îndoieli legat de el. Când ai un astfel de înaintaș, ai un stâlp de lumină, un exemplu viu. Eu, chiar dacă am mai îmbătrânit, nu mă pot ridica la nivelul părintelui Ilarion Argatu.

În credință nu se arată păreri, ci doar trebuie să execuți ceea ce ți se spune, pentru că așa le-a spus Iisus Hristos ucenicilor săi: «Dacă veți face toate câte v-am poruncit eu vouă, să spuneți că sunteți slujitori netrebnici și că nu ați făcut decât ceea ce era datoria voastră»”, a declarat Alexandru Argatu.

Alexandru Argatu este de părere că, în dorința de a nu-i supăra pe credincioși, unii preoți se îndepărtează de biserică. Acesta crede că în zilele noastre, când confortul este mai crescut, este mai greu să ne apropiem de Dumnezeu și să facem față ispitelor.

„Acum, preoții vor să nu supere pe nimeni, nici pe mama, nici pe tata, iar atunci se face un botez prin stropire, că așa se face și la catolici. Ăsta nu e botez, dacă copilul nu e afundat de trei ori în apă. Sunt două condiții, trebuie să se rostească cuvintele de botez și să se facă gesturile.

Cufundarea în apă înseamnă moartea noastră împreună cu Hristos, care a stat trei zile în mormânt, iar ridicarea din apă semnifică învierea. Părintele Ilarion Argatu m-a întrebat încă din primul an în care am fost preoțit cum botez, pentru că botezul înseamnă Nașterea în Hristos, iar de aici, omul înviază către Dumnezeu, dacă nu faci bine botezul, sufletul acela e pierdut. I-am zis că eu cufund pruncul, iar atunci m-a întrebat dacă nu rămâne vreo mânuță sau vreun picioruș neudat de apa botezului. Atunci mi-a zis să am grijă, că dacă rămâne vreo parte a corpului necufundată, atunci este stăpânită de diavol, iar omul acela nu va fi întreg al lui Hristos. Oamenii de astăzi au mai multă responsabilitate pentru trup, dar, când vine vorba de suflet, spun că merge și așa.

Noi trăim foarte bine, și la trai bun nu ies sfinți. În comunism avem sfinți, în închisorile comuniste au fost sute de sfinți sau chiar mii. Ei și-au pus nădejdea totală în Dumnezeu, iar cei care au scăpat cu viață au mărturisit că prin credința lor nu simțeau nici durerile chinurilor, nici frigul, nici foamea. Când ai pat, casă, televizor, tot la dispoziție, mâncăruri de toate felurile, nu e condiția de trăire duhovnicească. Acum, că urmează Postul Mare, credincioșii au nevoie de o voință mai puternică pentru a contracara ispitele astea. Acum, am scăpat de munca fizică, dar am devenit mai moi, alergăm doar după plăceri, după confort.

Sunt oameni care au de toate, dar nimic nu-i mai satisface, vor mereu mai mult, iar în loc să meargă către cele veșnice, se îneacă în cele materiale”, a mărturisit preotul Alexandru Argatu.