Adrian Severin, fost ministru MAE: „Un manifest prezidențial. Mesaje de prezidențiabil (VII)”

14. Mesaj către armata țării

Conform Constituției, Președintele Republicii este „comandantul forțelor armate” („capul oștirii”). Această expresie este simbolică și leagă armata, ca apărătoare a ordinii constituționale române (ordine ce include, fără a se limita la ele, caracterul național și unitar al statului, independența, suveranitatea și integritatea sa teritorială, precum și drepturile fundamentale ale cetățenilor români), de stat prin intermediului simbolului prezidențial; Președintele fiind simbolul națiunii și totodată garantul moral-politic al identității ei juridice.

Președintele nu conduce efectiv armata (aceasta este condusă de Statul Major General) și nu decide politica de apărare a țării (aceasta este programată și realizată de Guvern, cu aprobarea și sub supravegherea Parlamentului). Inclusiv atunci când prezidează lucrările CSAȚ, el nu își subordonează armata țării, ci mediază între reprezentanții ei și cei ai altor instituții ale puterii executive care au un rol tehnic esențial în executarea politicii de apărare și siguranță națională, fără a avea un șef ierarhic comun.

Stirile PROTV

Rusia cere Occidentului să ”înceapă negocierile” pentru a pune capăt ”distrugerii populației ucrainene”

RomaniaTV

S-a dat de gol. Mutarea care produce cutremur în televiziune

Relația între armată și Președinte afirmă de manieră simbolică, așadar, raportul juridic de loialitate dintre armată și stat, angajamentul cu efecte obligatorii al armatei de a se alinia întocmai și de îndată, fără vreun beneficiu de discuțiune sau diviziune, comandamentelor politicii statului în materie de apărare și siguranță națională. Președintele Republicii este în afara partizanatului politic, iar armata, sub comanda lui nominală, rămâne în afara politicii.

Armata română trebuie să fie principala garanție și principala resursă cu privire la apărarea țării și totodată ultimul recurs pentru promovarea aspirațiilor și intereselor naționale românești în lume, independent de aderarea României la NATO și de calitatea sa de membru al acestei alianțe politico-militare defensive.

Calitatea de membru NATO vizează întărirea capacității de apărare a României în cazul în care o putere terță o atacă, iar nu subordonarea armatei române față de interesele unuia sau mai multor aliați ori participarea acesteia la declanșarea unor confruntări militare cu terții sau la războaiele terților. Totodată, solidarizarea României cu aliații săi devine obligatorie numai atunci când unul dintre ei este victima atacului declanșat de un terț agresor. Intrarea unui aliat într-un război ca rezultat al unui act de voință propriu, nu este un casus foederis, nu implică forțele armate române și nu le obligă la solidarizare.

Întrucât intrarea României în NATO, rezultat al politicii guvernamentale validate de poporul român prin aprobarea amendamentelor aduse legii fundamentale în anul 2003, a avut ca scop garantarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale României, ca valori consacrate de Constituția al cărei garant trebuie să fie Președintele Republicii, mediatorul legitim între stat și societate, precum și între puterile statului, acesta trebuie ca prin discursul său public, prin participarea sa la ședințele de guvern având pe agendă apărarea și securitatea națională, precum și prin recurgerea la consultarea poporului pe calea referendumului, să reamintească limitele și condițiile angajării românești în alianța nord-atlantică și să avertizeze asupra riscurilor ca ea să se transforme dintr-un atu al națiunii române într-o vulnerabilitate.

România nu a intrat în NATO împotriva cuiva, ci în folosul apărării sale. Ea nu poate accepta să devină locul de lansare a unor atacuri, directe sau indirecte, explicite sau implicite, la adresa unor terți, indiferent cine ar fi ei, și nici să devină, într-un atare context, ținta ostilității acestora.

Participarea la alianța nord-atlantică trebuie să conducă la întărirea armatei române ca principal factor de apărare a țării, iar nu la plasarea militarilor români la remorca unor armate străine. Totodată, aliaților trebuie să li se ceară să contribuie la consolidarea armatei române ca apărător de linia întâi și de primă instanță a frontierelor externe estice ale alianței, iar nu să își trimită armatele pe teritoriul românesc pentru a se substitui în rolul normal al armatei române, lăsată a fi o forță de mâna a doua, subdimensionată și incomplet dotată și instruită.

În măsura în care prezența pe teritoriul României a unor forțe aliate apare a fi necesară cu caracter preventiv, pentru a descuraja amenințări armate externe sau a face față unor atacuri probabile declanșate prin surprindere, aceasta trebuie să aibă un caracter excepțional confirmat de legislativul român. Armatele aliate amplasate în România trebuie puse sub comandă românească și trebuie să fie dimensionate în așa fel ca în nici o situație să nu poată interveni pentru a dirija politica internă sau externă a statului român. Dacă o asemenea intervenție apare, armata română trebuie să o poată neutraliza fără dificultăți și riscuri majore. Inclusiv în acest caz, este necesar să fie observată maxima potrivit căreia trebuie să te comporți cu fiecare inamic ca și cum ți-ar putea deveni aliat, și cu fiecare aliat ca și cum ți-ar putea deveni inamic.

În contextul internațional actual, este de preferat ca NATO să își atingă obiectivele convenite de aliați în România, exclusiv prin intermediul armatei române, dimensionată, dotată și instruită corespunzător, fără a avea pe teritoriul României baze proprii și arme de distrugere în masă. România nu poate fi un bun membru al NATO dacă nu este în totalitate dedicată intereselor strategice românești, și nu se poate dedica intereselor strategice românești dacă nu este un membru loial al NATO, în condițiile în care NATO este o alianță de state suverane, iar nu o putere suprastatală.

A îndeplini aceste obiective este misiunea Guvernului. Președintele trebuie să le reamintească mereu și să își eficientizeze mesajul mobilizând în sprijinul său legislativul, prin actul de mediere între puterile statului, și poporul, prin actul de mediere între stat și societate.   

CANDIDATUL CARE SUBSCRIE ACESTUI MESAJ ARE VOTUL MEU! 

15. Mesaj către lucrătorii serviciilor de informații

Serviciile de informații fac parte din sistemul imunitar al statului. Ele nu pot fi înstrăinate și nici măcar internaționalizate. Cooperarea cu serviciile de informații străine, sub controlul instituțiilor civile naționale, este una, iar subordonarea față de acestea este alta.

Ideea că un serviciu de informații dintr-o țară nu culege informații confidențiale din statele aliate s-a dovedit a fi o greșeală. Proverbul „crede, dar verifică” își are aplicare în special în relațiile cu aliați, fiind tocmai fundamentul încrederii fără de care nu poate exista cooperare eficientă. Aceasta cu atât mai mult cu cât aliații nu au încetat să supravegheze informativ România.

Lucrătorii serviciilor de informații românești ar trebui să își pună întrebarea pe care cândva și-a pus-o revoluționarul francez Gracchus Babeuf în legătură cu semnificația laudelor primite de la adversari. Parafrazată, aceasta ar suna astfel: „cu ce au greșit ofițerii de informații și contrainformații români de îi laudă statele ale căror secrete trebuiau să le penetreze sau ale căror acțiuni informative trebuiau să le neutralizeze?!” Pentru aceștia, decorațiile primite din partea guvernelor străine sunt suspecte de a fi certificate de incompetență, dacă nu cumva de trădare.

Informația este putere. Folosiți-vă această putere numai în slujba patriei române!

Orice putere corupe. De aceea și puterea dată de deținerea informațiilor trebuie pusă sub control. Este vorba despre controlul civil exercitat în primul rând prin Parlament, dar și prin instrumentele bugetare. Ceea ce înseamnă că orice venituri obținute direct de serviciile de informații trebuie vărsate la bugetul statului, iar cheltuielile pentru îndeplinirea misiunilor lor trebuie să fie finanțate exclusiv de la bugetul de stat.

Nu trebuie să vă feriți de acest control, căci el vă și apără împotriva derapajelor care ar putea fi provocate de beția puterii!

Serviciile de informații sunt esențiale pentru buna funcționare a statului pe baza contractului social sintetizat în Constituție. Ele nu se confundă, însă, cu statul. Feriți-vă de această confuzie și mai ales evitați să intrați în sfera politicii!

Serviciile de informații sunt neutre din punct de vedere politic. Ele servesc actorilor politici, dar nu fac politică. Când această linie de demarcație a fost trecută, a ieșit prost și pentru cei care au făcut-o și pentru stat.

Parteneriatul dintre serviciile de informații și justiție este toxic. Când serviciile de informații ajung să manipuleze deciziile judiciare și să dirijeze actul de justiție statul se prăbușește în haos. Președintele Republicii este ținut să supravegheze permanent evoluția relațiilor între autoritatea judecătorească și serviciile secrete, denunțând public eventualele ingerințe nelegitime ale celor din urmă în activitatea celor dintâi și, după caz, sesizând instituțiile competente cu sancționarea unor asemenea derapaje.

Președintele României nu este șeful serviciilor de informații. El nu este nici primul spion, nici primul contraspion al țării. Calitatea de președinte al CSAȚ nu îi conferă dreptul de a conduce instituțiile care fac parte din acest consiliu. El nu poate da ordine și nu poate stabili misiuni serviciilor de informații, după cum nu le poate trage la răspundere. Inclusiv în această funcție Președintele este un mediator a cărui misiune este aceea de a permite coordonarea unor entități esențiale pentru apărarea și siguranța națională, care se bucură de o anumită autonomie și ai căror șefi nu au un șef comun.

Ca garant al ordinii constituționale, al suveranității și independenței statului, precum și ca mediator între puterile statului și între stat și societate, Președintele are dreptul de a fi informat, inclusiv de către serviciile specializate, în legătură cu tot ceea ce ține de apărarea și siguranța națională. Din această perspectivă el este cel mai bine informat cetățean român, nici un detaliu faptic care privește starea națiunii și funcționarea statului, atuurile, vulnerabilitățile naționale, sfidările, oportunitățile și amenințările de interes pentru națiunea română neputând să îi fie ascunse. Acest drept i-a fost conferit, cu caracter general, prin legea fundamentală a statului, și cu caracter personal, prin votul direct și universal al electoratului român.

În asociere cu acest drept, care îl învestește cu multă putere, Președintele are obligația de a avertiza serviciile secrete în legătură cu derapajele de care se fac vinovate și de a sesiza instituțiile cu atribuții în domeniul aplicării legii pentru ca acestea să ia măsurile necesare reintrării în legalitate. În același sens, Președintele are dreptul și obligația de a încuraja Parlamentul în exercitarea rolului de controlor al activității serviciilor de informații, astfel încât ele să își îndeplinească exemplar sarcinile trasate lor potrivit legii, spre binele țării, dar și pentru propria securitate.  

CANDIDATUL CARE SUBSCRIE ACESTUI MESAJ ARE VOTUL MEU!

Va urma: în episodul următor, Epilogul