Adrian Severin, fost ministru MAE: „Lecția lui Djokovic nu este despre cum să jucăm tenis, ci despre cum să ne trăim viața”

Un neica nimeni, crezând că libertatea de expresie pe rețelele sociale este dreptul de a te proclama purtător de adevăr când tu ești doar prostul satului, ne arată că este și “cult în cap” și ne scuipă în față cugetarea potrivit căreia “idolatria”, cu trimitere la Novak Djokovic, caracterizat ca posesor de “idei puține și fixe”, a fost mereu în istorie sursa extremismului.

“Să nu faci chip cioplit!” – ne strigă “prostul moralist”, în speranța că noi nu vom băga de seamă cum un îndemn biblic este folosit cu perversitate pentru a justifica negarea oricărei valori, în spiritul ideologiei woke, al pledoariei pentru distrugerea culturii (cancel culture) și al dogmei post adevărului.

Stirile PROTV

Cabinetul israelian a fost de acord cu încetarea focului în Liban. Când întră în vigoare armistițiul

RomaniaTV

Ce mâncăruri îi pune pe masă Cristela Georgescu candidatului TikTok. Piesa de rezistență: supa-cremă cu ierburi de leac

Confuzia pe care o face acest “mare” scriitor de rețete din județul Sibiu, este cea între idol și model.

Idolul este obiectul unei venerații iraționale. Modelul este izvor de inspirație urmat rațional pentru a ghida comportamentul uman, deopotrivă la nivel individual și social.

Or, de modele avem nevoie. De modele pozitive, precum Djokovic, ca să facem ca ele, și de modele negative, precum moralistul care nu a făcut nimic și de aceea, potrivit lecției lui Dante, merită cea mai grea pedeapsă aplicabilă în infernul căruia îi este destinat, ca să nu facem ca ele.

Că Djokovic are idei “puține și fixe”, ar putea fi adevărat.

A avea idei puține nu înseamnă, însă, a fi puțin la minte, precum viermele sibian. Iar a-ți apăra ideile, care se mai cheamă și convingeri, împotriva forțelor întunericului care vor să te convertească și să te oblige la abandonarea lor, face din fixație o virtute, iar nu un păcat.

Ideile despre care vorbim sunt demnitatea, libertatea, credința, dragostea, sacrificiul, curajul, fermitatea, patriotismul, perseverența, sinceritatea, loialitatea, normalitatea (inclusiv ca respingere a anormalității), nonconformismul. Sunt puține? Or fi! Poate că luptătorul contra idolatriei din suburbiile culturii românești, are mai multe.

Aceste idei, puține sau multe, sunt, însă, esențiale și merită să fie transmise poporului român în cadrul unui efort de educație publică. Numai prin ele vom putea rezista asaltului “noii normalități” care urmărește să ne piardă ca indivizi și ca popoare, să ne distrugă identitatea culturală și civilizația.

A diviniza opera de distrugere a identității culturale și de răsturnare a adevărului, inclusiv cu privire la ordinea biologică, aceea este idolatrie. Și adepții ei, iar nu admiratorii unui mare campion sârb, mare nu doar în ordinea sportului, dar și în cea a caracterului, sunt vinovați de extremismul care riscă să distrugă însăși specia umană și civilizația noastră.

Desigur, fiecare are dreptul să își aleagă o viață fără Dumnezeu, fără patrie, fără neam și chiar fără un sex precis și natural determinat. A apăra public un asemenea mod de viață este un drept, dar numai în măsura în care această viață a produs ceva spre binele comun. Când trăind astfel nu produci nici o valoare probată prin progresul social determinat, ai obligația la reținere, discreție și păstrarea intimității.

Dreptul la libera exprimare este exercitat abuziv atunci când unul care nu a realizat nimic în viață începe să judece viața unuia care în mod evident a înregistrat realizări excepționale. Realizări cu atât mai mari cu cât obstacolele pe care a trebuit să le depășească au fost mai mari.

Libertatea de exprimare nu înseamnă lipsă de respect pentru valoare, nu înseamnă ștergerea ierarhiei meritelor, nu înseamnă egalitatea între cel care știe și cel care nu știe, desființarea diferențelor dintre cei care au realizat ceva și cei care nu au făcut nimic.

Nu există păcat mai mare decât acela de a nu fi făcut nimic. Nici o crimă nu este mai mare decât o viață sterilă. Și nu există impertinență mai mare decât aceea a celui care nu a făcut nimic remarcabil, de a critica realizările celui care s-a sacrificat pe sine pentru a oferi celorlalți înfăptuiri, bucurii, experiențe, modele de urmat.

Or, drept la impertinență nu există. Impertinența este un abuz care face ca dreptul la expresie să se stingă. Dreptul încetează acolo unde începe abuzul.