„ACORDUL DE SECURITATE ROMÂNIA-UCRAINA” – GÂNDURI LA CALD

Pe data de 11 iulie 2024, în marja Summitului NATO de la Washington, Președintele României, Klaus-Werner Iohannis, a semnat – în ce calitate constituțională, cu ce mandat, în ce raport constituțional cu Guvernul, sub ce regim de control parlamentar??? – cu Președintele Ucrainei, Volodymir Zelenski, un așa numit „Acord privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina”, pe care s-a grăbit să îl declare ca fiind „istoric”. Cel puțin ca inepție iresponsabilă, istoric a fost.

Acorduri similare au fost încheiate, cu certitudine la ordinul administrației Biden, și de alți membri NATO din vecinătatea Ucrainei (nu și de Ungaria).

Stirile PROTV

Doi tineri căsătoriți de doar două luni și-au găsit sfârșitul pe „Drumul morții”. Tragedia a fost filmată | VIDEO

RomaniaTV

Gabriela Cristea, desfiinţată de fani după ce a apărut la plajă în Mamaia. „Miss Piggy e trudită rău!” FOTO

Prin conținutul textului (unele articole par copiate din Tratatul de la Washington, care, desigur, a făcut obiect de ratificare parlamentară) acesta este un tratat care tinde a angaja România cu toate resursele ei într-o aventură geopolitică (cu certe dimensiuni militare). Constituția României cerea ca un asemenea instrument juridic să fie negociat de guvern și trimis de Președinte Parlamentului spre ratificare. Cu toate acestea textul prevede intrarea în vigoare la data semnării; deci aprobarea parlamentară este evitată. Să însemne asta o nouă violare a Constituției României sau o șmechereasca intenție tainică de a lăsa documentul fără forță juridică, drept simplu artefact într-un viitor muzeu de istorie a imbecilității politice și tranzacționismului moral? Înaintea unei analize mai aprofundate ofer aici câteva reflecții la cald.

1. Nimic nu a obligat România să semneze acest tratat. De fapt ea nici nu este ținută de el atât timp cât nu a fost ratificat de Parlament. Motivul semnării este disperarea cu care KWI încearcă să își cumpere imunitatea după ce nu va mai fi președinte și cu care generalul Nick Ciucă încearcă să își cumpere succesiunea lui KWI.

2. Acest angajament, chiar dacă rămâne la nivelul unei declarații politice de intenții fără forță juridică, dincolo de neconstituționalitatea lui, este neînțelept, absurd și periculos.

Dacă voiam neapărat să ajutăm Ucraina în războiul cu Rusia, am fi putut face asta de o manieră infinit mai inteligentă. Ne puteam limita, astfel, la ajutorul umanitar sau ne puteam angaja să nu acordăm refugiu în porturile noastre navelor militare aflat sub pavilionul adversarului Ucrainei.

Pentru asta nu mai avem însă specialiști sau cei pe care îi mai avem sunt ignoranți. Este clar că SUA și poate UE au făcut presiuni pentru încheierea acordului. În cazul ăsta puteau fi invitați la consultări foști miniștri de externe și foști ambasadori ca să vedem ce și cum se poate face.

Dacă azi ar izbucni un război între România și Ucraina, cea din urmă s-ar dovedi a fi mult mai puternică decât noi. Așadar, România oferă sprijin militar unei țări mai puternice decât ea împotriva unei țări cu mult mai puternice atât decât ea cât și decât țara garantată. Iar asta fără nici un fel de reciprocitate.

Astfel, noi riscăm să intrăm într-un război cu Rusia pe care știm că Ucraina îl va pierde, ostilizându-i pe ruși, care altminteri ne fac un serviciu domolind naționalismul ucrainean antiromânesc. Ce politică este asta?

3. Art. 5 din Tratatul NATO spune că atacarea de către un terț a unuia dintre aliați va fi considerat ca fiind îndreptat împotriva tuturor și va determina un răspuns adecvat (nu neapărat militar) colectiv.

Aceasta nu împiedică membrii NATO să pornească ei înșiși războaie cu terții sau să se implice în războaiele terților. O asemenea acțiune nu privește NATO și nu cade sub incidența tratatului NATO.

Dacă România decide să se alieze cu Ucraina în războiul împotriva Rusiei, ea va provoca astfel reacția Rusiei, iar dacă această reacție va apărea, nefiind vorba despre un atac neprovocat, nu va obliga NATO cu nimic.

Adaug că, de principiu, orice garant se substituie sau se alătură celui garantat în raporturile cu terțul în legătură cu care se oferă garanția. Dacă raportul dintre beneficiarul garanției și terț este un raport de război, acordarea garanției îl pune și pe garant în același tip de raport cu terțul respectiv. Inițial raportul este virtual, iar când se valorifică garanția el devine real.

Prin urmare, oferind “garanții de securitate” cu caracter militar Ucrainei în raporturile ei de război cu Rusia, România devine, fie și numai virtual, deocamdată, beligerant în acest război. Când și dacă Parlamentul României va ratifica acest tratat, România se va găsi în stare de război cu Rusia.

4. Tratatul acesta nu consemnează un succes al NATO, ci încearcă să ascundă un eșec al SUA. În general, strategia îndiguirii, izolării și descurajării, care au funcționat în timpul Războiului rece, nu mai pot funcționa astăzi. Vremea lor a trecut.

Cum se pot lupta niște imperii moarte sau muribunde, înghesuite în spațiul euroatlantic, cu restul lumii deșteptate, care le refuză rolul de conducător? Această “majoritate globală”, cum îi spune Lavrov, are acum nu numai număr, ci și putere. Și ceea ce este mai important, a ajuns a fi conștientă de puterea sa și este decisă să o folosească.

Desigur, dacă imediat după semnarea acestor tratate (care nu știu cât sperie Rusia), Occidentul colectiv ar iniția negocieri de pace cu Rusia, ele ar putea fi folosite ca factor de presiune (cât de cât) sau ca monedă de schimb ori ca un început pentru un sistem de garanții colective oferite nu doar Ucrainei, ci întregii arhitecturi de securitate regionale. Nu văd însă vreun semn în această direcție.

5. Și totuși, mai trebuie observat ceva!

În acest așa zis tratat se precizează că ajutorul României va fi acordat dacă Rusia atacă Ucraina sau dacă actuala acțiune militară a Rusiei se intensifică.

Prima ipoteză nu este actuală. Rusia deja a declanșat războiul cu Ucraina (provocat sau neprovocat, este o altă discuție) și el este în curs. Deci, acesta “nu se pune la socoteală”, ci numai un atac viitor nelegat de actualul război, atac care nu poate interveni decât după ce se ajunge la pace. Așadar, ne gândim, oare, că urmează pacea?

A două ipoteză se referă la războiul actual, dar numai cu condiția ca acesta să se intensifice. Prin urmare, dacă presiunea armatei ruse nu crește semnificativ peste nivelul actual, “totul este în regulă”. La ceea ce este acum tratatul nu se aplică.

Cum, foarte probabil, textul a fost conceput, cel puțin în linii mari, la Washington, mesajul trimis de SUA Rusiei prin cântecul de lebădă al lui Iohannis, ar fi următorul: opriți-vă acolo unde ați ajuns și cu asta ne putem înțelege, iar după aceea să nu mai porniți un alt război.

Nu garantez că așa au vrut să se scrie strategii americani, dar sunt sigur că în mintea lor s-a înfipt ideea că Ucraina, adică Occidentul colectiv, nu poate câștiga războiul, iar Rusia nu poate fi izgonită de pe teritoriile deja ocupate.

S-ar putea, deci, ca în aceste tratate, semnate și de Ucraina (deci acceptate cu tot cu posibilele lor mesaje încriptate), să se ascundă și o ofertă de pace. Dacă rușii le vor da și această interpretare, întrebarea care se pune este în ce măsură, „purtați de biruință”, pot accepta ei oferta (eu nu o văd imposibil de acceptat, probabil cu unele nuanțări), dar, mai ales, ce garanții vor cere pentru a evita repetarea experienței Acordurilor de la Minsk?

Așteptăm, deci, urmarea…

Autor: Adrian Severin