Pe 22 aprilie 2025 se împlinesc 39 de ani de la moartea lui Mircea Eliade, una dintre cele mai remarcabile figuri ale culturii românești și un nume de referință în istoria gândirii spirituale mondiale.
Scriitor, istoric al religiilor și filosof, Eliade a lăsat în urmă o operă vastă, care continuă să inspire și să provoace generații întregi de cititori și cercetători.
39 de ani de la moartea lui Mircea Eliade, scriitor și filosof
Născut la București, în 1907, Eliade a fost mai mult decât un autor prolific. A fost un adevărat arhitect al unei lumi interioare vaste, în care sacralitatea, mitul, timpul ciclic și profunzimea existenței umane au fost teme recurente. Deși este cunoscut în România mai ales pentru romanele și nuvelele sale – printre care Maitreyi, Nuntă în cer, Noaptea de Sânziene sau Romanul adolescentului miop – Eliade a fost și un respectat savant internațional, profesor la Universitatea din Chicago și autorul unei opere fundamentale în domeniul istoriei religiilor, precum Tratatul de istorie a religiilor sau Sacrul și profanul.
În pofida recunoașterii mondiale, ultimii ani ai vieții lui Mircea Eliade au fost marcați de suferință. Afectat de o formă severă de artrită încă din anii ’60, marele intelectual a fost nevoit să-și petreacă tot mai mult timp în fotoliu. Cu toate acestea, nu a abandonat activitatea academică – a predat până în ultimii ani și a continuat să scrie, să cerceteze, să ghideze studenți.
„Stăteam înțepenit în fotoliu cu amândouă brațele ridicate”, scria el în Memorii, evocând nopțile de durere. Dar spiritul său a rămas viu, iar forța interioară, demnă de miturile pe care le studia, a fost impresionantă.
Pe 15 aprilie 1986, Eliade a fost internat de urgență în urma unui accident vascular cerebral, iar o săptămână mai târziu, pe 22 aprilie, s-a stins din viață la vârsta de 79 de ani. Soția sa, Christinel Cotescu, i-a fost alături până în ultimele clipe. A fost incinerat a doua zi, iar moartea sa a lăsat un gol profund în lumea intelectuală internațională.
Povestea de dragoste cu Maitreyi – între realitate și legendă
Un episod emblematic din viața lui Eliade, care a fascinat și a emoționat cititori din întreaga lume, a fost relația sa cu Maitreyi Devi, tânăra indiană care i-a inspirat romanul cu același nume, publicat în 1933. Întâlnirea lor a avut loc în India, în perioada în care Eliade, în vârstă de doar 21 de ani, studia sanscrita și filosofia orientală sub îndrumarea profesorului Surendranath Dasgupta. În casa acestuia a cunoscut-o pe Maitreyi, adolescentă de 16 ani, pasionată de literatură și elevă a lui Rabindranath Tagore.
Deși diferențele culturale păreau insurmontabile, între cei doi s-a născut o dragoste profundă, bazată pe o comuniune spirituală rară. Au fost despărțiți de familia fetei, care nu a acceptat legătura, iar Eliade a fost obligat să părăsească India. A transformat această experiență într-o poveste literară, însă fără consimțământul Maitreyi, ceea ce a provocat un ecou amar decenii mai târziu.
Regăsirea a avut loc abia în anii ’70, când Maitreyi a aflat despre romanul Maitreyi. A fost tulburată de modul în care fusese portretizată și a simțit nevoia de a-și spune propria versiune. Astfel, a apărut romanul Na Hanyate („Dragostea nu moare”), publicat în 1974, o replică tandră și dureroasă la povestea scrisă de Eliade.
„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu”, scria Maitreyi în cartea sa, evocând fiorii unei iubiri neconsumate pe deplin, dar trăite intens la nivelul sufletului.
La aproape patru decenii de la moartea sa, Mircea Eliade rămâne o voce actuală. Opera sa, redescoperită constant, este studiată în universități din întreaga lume, iar ideile sale despre mit, timp sacru, inițiere și transcendență își păstrează relevanța într-o lume în care spiritualitatea autentică pare tot mai rară.
Pentru cultura română, Eliade este un simbol al genialității care transcende granițele geografice și culturale. Un om care a trăit între lumi – între Orient și Occident, între ficțiune și teologie, între suferință și creație – și care a lăsat în urmă o operă ce ne invită, încă, să ne întoarcem spre esență.