Vi se pare că democraţia e în România prezentă o realitate care nu poate fi pusă la îndoială?!

Istorie. Sincer să fiu, nu m-am preocupat mai serios pînă acum de istoria ascensiunii şi prăbuşirii fascismului în Germania.
Poate şi pentru că personajele cheie ale acestei Istorii sînt autoare ale unei grozăvii de neînchipuit în secolul XX: Holocaustul.
Un personaj istoric fie şi controversat merită apropierea teoretică de el pentru că, mai ştii?! poate descoperi o nuanţă acolo unde s-a fixat o etichetă clişeu.

În cazul lui Hitler şi al acoliţilor săi, acest proces e cu neputinţă.
În ultimul timp, stimulat de cazul Erwin Rommel, la care am ajuns citind despre Marea Debarcare, am început să mă preocup de ascensiunea şi prăbuşirea fascismului în Germania.

Stirile PROTV

Ucraina a lansat unul dintre cele mai mari atacuri cu drone asupra Moscovei

RomaniaTV

Cătălin Botezatu, la un pas de moarte. Celebrul designer a încercat să se SINUCIDĂ din dragoste

M-am apropiat de acest teritoriu sub puterea unui adevăr devenit clişeu prin neostoita rostire:
Hitler a venit la Putere prin mijloace democratice.

Iscodirea perioadei dintre proclamarea Republicii de la Weimar şi cucerirea Puterii de către Hitler îmi arată însă că e nevoie de o nuanţă:
Prin mijloace aparent democratice.

Constituţia Republicii de la Weimar intră în vigoare în septembrie 1919.
Drumul lui Hitler către Putere intră în linie dreaptă începînd cu 1929.
Aşadar, Germania cunoaşte o experienţă democratică de doar un deceniu.

Dacă ne gîndim că ea venea după monarhia wilhelmiană, că între 1919-1929, Republica a traversat numeroase crize politice, putem spune că Germania n-avea în 1929 o democraţie adevărată.
Altfel spus, o democraţie intrat în convingeri, devenită fel de a gîndi şi a trăi.

Priviţi cu atenţie la România de azi!
Are 34 de ani de democraţie.
Dacă socotim că perioada ceauşistă a fost, totuşi, una de ridicare a nivelului intelectual, şi de şcoală serioasă, democraţia noastră e mult mai bătrînă decît cele trei decenii.

Vi se pare că democraţia e în România prezentă o realitate care nu poate fi pusă la îndoială?
Vi se pare că politicienii au democraţia ca un soi de windows calulatorul?
Vi se pare că jurnaliştii au în sînge responsabilitatea, care e libertatea presei?
Vi se pare că românii au dobîndit spiritul critic, indispensabil cetăţeanului-pilon în democraţie?
Păi, atunci, cum să ne mire ascensiunea dictatorului Hitler în Germania anilor ’30?

De fapt, democraţia cu momentele ei cruciale – alegeri libere, presa liberă, negocieri, compromisuri nu era în Germania decît faţadă sub care se ascundea betonul dictaturii.
Nu, prin instaurarea dictaturii lui Hitler nu s-a pus capăt democraţiei în Germania.
De fapt, s-a pus capăt comediei care era aşa-zisa democraţie.

*

Cimitirul muzeu. Pentru emisiunea despre Enescu, mai precis despre viaţa secretă a muzicianului, revăd cele filmate la Cimitirul Père Lachaire din Paris. Mi-am adus aminte c-am tras aproape o jumătate de oră în acest loc unind cimitirul cu muzeul. Cine vrea să-şi împrospăteze cunoştinţele de cultură generală, n-are altceva de făcut decît să dea o fugă pînă la Paris şi să rătăcească o zi întreagă pe aleile cu semn ale vanităţii omeneşti. Vanitatea de a crede că un mormînt de marmură, închipuit ca un castel, te face mai fericit pe Lumea cealaltă decît un mormînt obişnuit, cu o cruce de lemn, condamnată la putrezire.

Aici, din cîte-mi amintesc, într-un întîi ianuarie friguros, deşi soarele se străduia să-şi îndeplinească menirea, am filmat şi mormîntul lui Enescu. Îl găsesc cu greu, după ce revăd pasaje întregi din Curtea larg deschisă a faimosului cimitir: zidul comunarzilor, zona închiriată de Partidul Comunist francez, mormîntul lui Oscar Wilde, obiect de cult turistic, florile proaspete de pe mormîntul proaspăt al lui Gilbert Becaud, cele două cavouri clasice –al lui Moliére şi al lui La Fontaine.
Voi folosi secvenţa ca punct de plecare pentru a discuta ultimii ani de viaţă a lui Enescu la Paris, dar, mai ales, dacă osemintele marelui muzician n-ar trebui cumva aduse în ţară.

*

Scriam pe 31 august 2014. Un lucru pe care nu-l știe candidatul Klaus Iohannis: Cea mai bună minciună e adevărul!

Ori de cîte ori a venit vorba la Analiza de joi, făcută în fiecare săptămînă la Jocuri de putere de pe Realitatea Tv, cu Rareș Bogdan, despre Klaus Iohannis, am avertizat asupra unui pericol întruchipat de puținele lucruri știute de opinia publică despre candidatul ACL. Spre deosebire de alți candidați și, mai ales, spre deosebire de alți politicieni de pe marea scenă a țării, Klaus Iohannis e virgin la capitolul Secrete dezvăluite. Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Elena Udrea au trecut de numeroase ori pînă acum prin mașina de tocat fete mari a dezvăluirilor incomode, a acuzațiilor, a secretelor spuse în gura mare. Oricît ar părea de ciudat, efectul asupra sondajelor e benefic în cazul celor tăvăliți deja de presă, de dușmanii politici. Ce se mai poate spune șocant despre Traian Băsescu? Orice s-ar spune n-ar impresiona opinia publică. Toți ar zice: Dar parcă am mai citit dezvăluire asta undeva! Altfel stau lucrurile cu personaje gen Klaus Iohannis ținute departe de ceaunul în care fierb acuzațiile, dezvăluirile și calomniilor, fie pentru că n-au contat pînă acum în conflagrația politică autohtonă, fie pentru că au beneficiat de o bunăvoință exagerată din parte presei. Cînd vine vorba de un personaj considerat imaculat, de un portret de înger, orice dezvăluire, orice secret dat publicității are efecte devastatoare în planul imaginii. Ceea ce impurilor li se permite, virginului, imaculatului, nu i se permite, date fiind standardele ridicate chiar de el pînă acum. Avertismentul meu e pe cale să se împlinească. Dezvăluiri fără prea mare importanță, dacă ar fi fost vorba de un personaj cu imaginea deja boțită, lovesc din plin în Portretul continuă să fie Klaus Iohannis. Efectul e cu atît mai grav în planul imaginii cu cît Klaus Iohannis, angajat într-o campanie electorală amatoristică, neagă de fiecare dată cînd i se dezvăluie ceva din trecut. Firește, negarea duce automat la apariția de noi dovezi în sprijinul acuzației. O regulă elementară de marketing politic spune că-n cazul unei dezvăluiri despre care personajul știe că e adevărată prima reacție trebuie să fie recunoașterea adevărului. Asta curmă orice campanie menită a adînci acuzația în opinia publică. Dacă dezminți, noile dovezi aduse de acuzatori prelungesc campania mediatică și fac să pătrundă dezvăluirea și în conștiința celor care n-au fost atenți la primul moment al dezvăluirii. De fapt, mult mai bine ar fi fost pentru Klaus Iohannis dacă ar fi făcut el pînă acum toate dezvăluirile incomode despre trecutul său. Nu de alta, dar în politică, la fel ca în viață, cea mai bună minciună e adevărul!