Urmăriți și urmăritori

Sâmbătă, 11 iunie 2022, la Clubul Diplomaților, a avut loc lansarea cărții „Urmăriți și urmăritori. Istoria unei familii de legionari”, autorul fiind jurnalistul Sorin Roșca-Stănescu (SRS).

Cunoscând stilul hiperbolistic al textelor lui SRS, specific unui ziarist care știe că senzaționalul se vinde cel mai bine și care, întrucât senzaționalul este dificil de găsit în cotidian fără săpături adânci și obositoare în viața reală, adesea îl crează prin speculație, m-am așteptat la o carte ca un pahar de șampanie plin de spumă cu ceva licoare pe fund.

Nu a fost așa, dar faptul nu m-a surprins. Îl cunosc pe SRS de aproape jumătate de secol și știu că spiritul său ludic ascunde profunzimi și fineți pe care cei mai mulți nu le bănuiesc.

Cartea pleacă de la o întâmplare cutremurătoare din viața autorului. Având curiozitatea de a-și cerceta dosarul de urmărire al fostei Securități comuniste acesta a avut supriza de a afla ceea ce familia îi ascunsese și anume că bunicul (distins medic chirurg din Brașov) și tatăl (reputat avocat, decedat pe când fiul era minor, sub suspiciunea, susținută de indicii temeinice, cum că ar fi fost asasinat de zbirii Securității) fuseseră respectiv, primul, lider al mișcării legionare în Țara Bârsei și, al doilea, participant la rebeliunea legionară din 1941, pentru a deveni apoi apărător atât în procesele legionarilor, cât și în cele ale partizanilor anticomuniști din munți (printre care și un unchi); Sorin (Roșca) Stănescu fiind a treia generație de „urmăriți”, evident, pentru cu totul alte motive și pe alte criterii, după ce dosarul antecesorilor lui a trecut de la fostele servicii de informații regale la cele republicane. Iar SRS, spirit rebel, a oferit motive cu carul.

Fără a cunoaște, la fel cu el însuși, trecutul anti-sistem al familiei sale, mi-l amintesc, în timpul regimului comunist, ca pe un ziarist de investigații și opinie în presa studențească (o presă, inevitabil, măcar moderat nonconformistă) incisiv și incomod, mereu în căutarea petelor din soarele „epocii de aur”, cârcotaș și slobod la condei și gură; ceea ce a dus la suspendarea sa ca publicist, interdicție evitată printr-o abilă și rapidă schimbare de nume. Așa se explică acel R din SRS.

Confruntarea ideologică cu regimul politic nu l-a oprit, însă, așa cum aveam să o aflu după 1990, să coopereze, în cel mai patriotic sens al cuvântului, cu forțele anti-tero, la vremea aceea încadrate în structura aceleiași Securități a statului, care, concomitent, îl urmărea îndeaproape ca poliție politică.

Las mai departe cititorilor cărții să afle care au fost urmările descoperirii făcute de autor pe linia amintirilor sale și reflecțiilor cărora le-a dat naștere. Ceea ce fac aici este să menționez câteva din gândurile pricinuite mie de volumul menționat.

Din lectura cărților de istorie aflăm mereu cine sunt „băieții buni” și cine „băieții răi”, cine este lupul cel feroce și „Scufița Roșie” cea cuminte, precum și că, în ciuda nemerniciilor făcute de forțele răului, binele învinge până la urmă. Aceasta este „marea istorie”. Din mica istorie a familiei lui SRS nu reușim să distingem, însă, binele de rău; nu știm unde se află dreptatea absolută în lupta ei cu nedreptatea absolută și nici cine a învins până la urmă. Se pare că nimeni.

Citind cartea „Pe marginea prăpastiei”, scrisă în timpul regimului antonescian, am aflat că legionarii au fost eminamente criminali și victimele lor eminamente inocente. Așa au trecut cei dintâi și în lucrările de istorie marxistă. Acestea au pus, însă, sub semnul îndoielii și inocența victimelor; pentru ca mai târziu, când patosul revoluționar s-a stins și nevoia legitimității regimului comunist a prins a se afirma, să ni se spună că și Emil Cioran sau Mircea Eliade (despre a cărei fabuloasă „Istorie a ideilor și credințelor religioase” aveam să aflu de la Radio Europa Liberă, la emisiunea Monicăi Lovinescu, și pe care ne băteam să o găsim în librăriile din București, publicată de Editura enciclopedică) fuseseră „un pic” legionari.

La lecțiile de învățământ politic din timpul stagiului militar obligatoriu (făcut cam în același timp cu SRS) mi s-a spus că „bandele din munți” apărute după schimbarea de regim din 1944, dar mai ales după cea din 1947, erau formate din teroriști odioși care luptau împotriva poporului. Când regimul s-a schimbat din nou, în 1989, aveam să aflu că „teroriștii” au fost „eroi” căzuți în slujba democrației și a libertății naționale și individuale.

„Amăgit atât de-adese” (cum spune Eminescu) te întrebi care este, de fapt, adevărul; faimosul adevăr istoric?

Atât timp cât capra va scrie istoria lupului, acesta va rămâne o bestie odioasă impardonabilă. (Cu aceste cuvinte am reprodus, din memorie, o cugetare aparținând, cred, lui Mark Twain.) Istoria este scrisă de învingători, iar nu de învinși, de opresori, iar nu de victime și oricât de ticăloși vor fi fost cei care o scriu, din carte ei vor ieși îngeri, în timp ce ceilalți vor fi demoni.

Iată motivul pentru care o istorie cu adevărat sinceră a României nu poate fi scrisă decât cel mult, eventual, până la domnia lui Constantin Brâncoveanu. Cât timp urmașii direcți, de sânge sau /și politici, ai celor de demult mai sunt în viață și mai mărșăluiesc pe coridoarele puterii, adevărul va fi doar cel care le servește lor; și va avea capul spart.

Aceasta îmi aduce aminte de o discuție avută cu câțiva ani în urmă cu Henry Kissinger, de profesie istoric, aflat într-o vizită la București. Fostul Secretar de Stat al SUA a deplâns atunci faptul că nu a putut vizita Muzeul de istorie a României întrucât i s-a spus că, exceptând secția tezaurului și a columnei lui Traian, era închis. Interlocutorul meu mi-a explicat că oriunde merge obișnuiește să viziteze muzeul de istorie națională nu pentru a afla care este istoria țării vizitate (despre asta putea citi în numeroasele lucrări de specialitate aflate la dispoziția sa), ci pentru a înțelege cum vrea poporul în cauză să fie, precum și să fie văzut de ceilalți. Românii își țineau muzeul închis întrucât nu știau nici cum vor să fie nici cum vor să apară lumii; iar asta spune mult despre rătăcirea unei națiuni, altminteri ocrotită de zeul norocului și binecuvântată cu nemeritate daruri de Dumnezeu.

Revenind la cartea „Urmăriți și urmăritori”, nu se poate spune că, prea aproape de evenimentul concret, ea nu ne oferă o perspectivă clară asupra fenomenului istoric. Văzut din depărtare de istoricii „obiectivi”, de fapt lupi în blană de oi, acesta ar apărea, zice-se, mai limpede. În pofida aceste prejudecăți, povestea unei familii care a trăit în vremi de restriște ne oferă, iată, tocmai adevărul realității așa cum a fost, nefiltrat prin lentilele politice ale unui binoclu întors pe dos (care îndepărtează imaginea în loc să o apropie).

Problema că realitatea contemplată de aproape, fie ea vie și nealterată, nu te mai lasă să observi care este diferența între urmăriți și urmăritori, dintre vânător și vânat, dintre vânătorul bun care vânează cu milă animalele dăunătoare și vânătorul rău care vânează fără noimă animalele folositoare, dintre carnasierii feroce și erbivorele blânde. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în timp, așa cum a scris George Orwell, în romanul lui „Ferma animalelor”, binele trece în rău, după ce răul a trecut în bine, respectiv patrupedele (în speță porcii), care au condus revoluția democratică „animalistă” împotriva dictaturii „umaniste”, încep să semene cu reprobabilele bipede (evident, oamenii neomenoși) până când nimeni nu mai poate ști care sunt unii și care alții. În acest sens, cartea lui SRS adeverește spusele lui Vaclav Havel potrivit cărora în regimurile totalitare cu toții sunt în același timp și victime și agresori, fiind puși în situația de a accepta și de a suferi în același timp, fiind siliți de împrejurări aflate deasupra voinței și controlului lor să colaboreze public și să se opună în secret, să jure oficial și să abjure în taină.

Ascultând discursurile eminenților vorbitori (istorici, jurnaliști, politologi) la întâlnirea de la Clubul diplomaților, mi-a revenit în minte o întâmplare din propria mea copilărie care m-a marcat profund. Aveam numai șapte ani când bunicul meu, preot, doctor în teologie și profesor de teologie, istorie și filologie, a trecut la cele veșnice. În timpul războiului, în calitate de consilier la mitropolia Basarabiei, intervenise pentru salvarea mai multor evrei basarabeni internați sau amenințați cu internarea în lagărele din Transnistria, până în punctul în care fusese avertizat de prieteni din cercurile guvernamentale că își pune în pericol persoana și familia (ceea ce nu l-a împiedicat să continue). Aflat în camera mortuară, ascuns după o ușă, am asistat la o scenă pentru mine uluitoare întrucât vedeam pentru prima dată, în pe atunci încă scurta mea viață, un bărbat plângând în hohote și cerându-și iertare. Era vorba despre un preot din Câmpulung care obișnuia să vină adesea în casa noastră, unde de obicei stătea la masă și uneori rămânea peste noapte. Mai târziu, chestionată de mine, bunica avea să îmi deslușească întâmplarea. Preotul în cauză fusese finul de cununie al bunicilor mei și la un moment dat devenise legionar. Această poziționare ideologică nu a afectat relația cu nașii săi, întrucât omul nu comisese nici un fel de crime. Scena de la priveghi se explica prin aceea că preotul fost legionar mărturisea bunicei, sub povara conștiinței, a fi fost cel care îl denunțase la Securitate pe bunicul meu pentru pretinsă atitudine ostilă regimului. Îmi sună și acum în urechi crâmpeiul din dialogul lor purtat în acel loc sumbru, unde se credeau singuri, nebănuind prezența mea: „Iartă-mă, căci am făcut-o pentru a-i slava pe copiii mei”; „Te iert, fii liniștit, dar păcat că nu ți-ai amintit că și el avea copii.”

Așa cum bine sublinia în alocuțiunea sa de la Clubul Diplomaților jurnalistul și scriitorul Teșu Solomovici, viața și, deci, istoria, nu se colorează în alb și negru, ci într-o infinitate de nuanțe de gri. Fericit acela care poate distinge cât mai multe dintre ele.

Cartea lui SRS nu este o carte de istorie. Ea este o carte de memorie; iar memoria nu este istorie.

Și totuși… Memoria este esențială, mai cu seamă atunci când istoria reală nu poate fi scrisă. Căci memoria este o picătură din oceanul istoriei. Or, așa cum într-o picătură de rouă poți vedea întregul univers, și în picătura de istorie oferită de memoriile autorului asupra întâmplărilor tragice din viața familiei sale se reflectă întregul univers al unor vremuri tragice ale căror ecouri spirituale și ale căror urmări materiale se prelungesc până în zilele noastre, când fiul lui SRS, Sabin, un băiat frumos și inteligent de numai paisprezece ani se poate întreba, cu deplină îndreptățire, dacă el va fi a patra generație de urmăriți din neamul său.

Cu aceasta ajung la finalul reflecțiilor mele. Ele trimit la „dictatura statului subteran” și la paranoia serviciilor secrete al căror mod de constituire, perpetuare și operare, ca putere ocultă, ilegitimă și discreționară, se deslușește perfect din volumul dedicat de SRS urmăriților și urmăritorilor din familia sa, respectiv evenimentelor care au afectat destinul familiei sale.

Într-un film intitulat „Păstorul cel bun”, și care, printre altele, evocă procesul de edificare a Agenției Centrale de Informații (faimoasa și controversata CIA), menită a continua pe timp de pace operațiunile „necreștinești” desfășurate de spionajul american pe timp de război (în speță, al Doilea Război Mondial), unul dintre personaje, un general de informații însărcinat cu realizarea proiectului (interpretat de minunatul actor Robert De Niro), spune într-una dintre replicile-cheie: „Eu cred în democrație și de aceea aș vrea ca acest serviciu să fie ochii și urechile națiunii, dar nu mintea și inima ei.”

Este, din păcate, ceea ce s-a întâmplat la noi și aiurea în această lume deraiată: serviciile secrete de informații au avut orgoliul nesăbuit de a fi ambiționat să fie și au devenit „mintea și inima națiunii”. O minte înfierbântată și o inimă rece care, sub pretextul de a apăra interesele vitale ale națiunii, corupte de putere, le-au trădat și au ucis-o.

De fapt, aceasta este concluzia nescrisă la care ne trimite tragica mărturie a lui SRS. Când mintea și inima unui popor sunt confiscate nelegitim de cei care ar trebui să îi fie doar ochi și urechi, ochii orbesc, urechile asurzesc, mintea o ia razna iar inima încetează să mai bată. Este situația României de azi și nimeni nu știe cât va mai dura.

Acesta nu este un îndemn la resemnare, ci o chemare la luptă.

Lucrarea a fost premiată în acest an (2022) la Expoziția internațională de carte de la Tel Aviv, acordându-i-se Diploma de excelență pentru „Cea mai bună carte a anului”. Felicitări autorului și felicitări celor care au decis să îl premieze!