Un valoros oficial al Uniunii Armenilor din România, a dialogat despre activităţile desfăşurate pe plan cultural şi civic, dar şi despre implicarea în latura academică, în lumina reflectoarelor Studioului BZI LIVE – FOTO/ VIDEO
Vineri, 20 decembrie 2019, la ora 15.00 în Studioul BZI LIVE a fost programată o ediție-dialog de interes și importanță aparte. Invitat a fost ec. dr. Ştefana Agop, valoros oficial a Uniunii Armenilor din România – filiala Iaşi. Aceasta s-a remarcat în cadrul activităţilor desfăşurate pe plan cultural, civic şi cultură la Iaşi. Implicarea acesteia este legată atât de latura academică, dar şi de cea cultural-artistică. În plan educativ a desfăşurat elemente de promovare şi perpetuare a culturii, civilizaţiei, tradiţiilor respectiv obiceiurilor româneşti şi armeneşti. Ştefana Agop este extrem de activă şi de vizibilă pe plan cultural în cadrul comunităţii armene prin elemente culturale, de socializare (seratele armeneşti, atelierele gastronomice, cinemateca) şi conţinutul relefat în numerele revistei Siamanto, ca redactor şef al acestui periodic.
„Gala ArmenIS – 100 ani de cultură armeană în spațiul românesc”
Unul dintre momentele de referință ale acestui an aniversar îl constituie Centernarul Uniunii Armenilor din România. În acest sens, echipa proiectului ArmenIŞ – identități ale trecutului în parteneriat cu Uniunea Armenilor din România – Sucursala Iași s-a legat de activitatea „Gala ArmenIŞ – 100 ani de cultură armeană în spațiul românesc” programată, luna aceasta, la Muzeul Mihail Kogălniceanu din Iași. Evenimentul a inclus și o serie de surprize printre care un recital de poezie, un moment muzical și un spectacol de dans cu scopul de a promova într-o formă cât mai amplă tradițiile și obiceiurile armenești. În cadrul manifestării culturale sunt premiaţi colaboratorii ce au sprijinit demersul nostru cultural-educativ pe parcursul timpului. Momentul va fi abordat cu invitatul Ştefană Agop, direct implicată în organizarea lui. Pe de altă parte, mai jos poate fi analizat un scurt istoric al acestei comunități, bazat pe documente oficiale, tocmai pentru a fi înțeleasă importanta Armenilor pentru orașul Iași și întreaga Românie.
Istoria armenilor în România
Cea mai veche mărturie care atestă prezența armenilor în spațiul românesc o reprezintă o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, aflată la Cetatea-Albă. Cam în aceeași perioadă este semnalată prezența unei colonii armenești în Transilvania. Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi consemnează că, în timpul ducelui Géza și al regelui Ștefan (997-1038) s-au stabilit în regat, pe lângă poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni care au fost înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare. În anul 1060, a venit în Moldova propriu zisă prima colonie compactă a armenilor, după prăbușirea orașului Ani, capitala Armeniei.
Armenii veniți în Moldova erau negustori, meșteșugari
Armenii veniți în Moldova erau negustori, meșteșugari, în general oameni avuți, care, datorită privilegiilor pe care le-au obținut și comerțului pe care l-au dezvoltat au făcut să prospere principatul Moldovei. De altfel, Nicolae Iorga spunea că: „Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerțului, iar acei care au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încât armenii sunt, oarecum, părinții Moldovei” . În Țara Românească, armenii s-au așezat ceva mai târziu, în secolele XIV-XV, fiind menționați la București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu. După 1500, este semnalată prezența armenilor și în Dobrogea.
Hrisovul dat de Alexandru cel Bun (1401)
Cel mai important document, care poate fi socotit un adevărat „certificat de botez” pentru armenii așezați în spațiul românesc, este hrisovul datat 30 iulie 1401, prin care Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1431) a încuviințat înscăunarea unui episcop armean la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. După acordarea dreptului de a avea un episcop, Alexandru cel Bun a emis un alt hrisov, la 8 octombrie 1407, prin care cheamă negustori armeni din Polonia pentru a contribui la prosperitatea orașelor moldave, promițându-le scutiri de taxe vamale și de biruri. La Suceava se stabilesc 700 de armeni, alți 3.000 stabilindu-se în 7 orașe din Moldova: Suceava, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Vaslui, Dorohoi and Hotin.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), circa 10.000 de armeni vin în Moldova
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), circa 10.000 de armeni vin în Moldova, numărul total al armenilor ridicându-se la 20.000. „Carele armenești” plecate din orașele moldovenești duceau în Europa și Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii. Concluzia o găsim tot în scrierile lui Nicolae Iorga care spune: „În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerț, fără armeni”.
Episcopul Oxendius Vărzărescu (1655-1715)
Al doilea oraș populat de armeni a fost Elisabetopolis (actualul Dumbrăveni), unde a existat o colonie armenească încă de la 1658. Prin decret imperial, în 1799 cele două orașe armenești au fost declarate „orașe regale libere”. Locuitorilor armeni – care au trecut la catolicism, lăsându-se convertiți de episcopul Oxendius Vărzărescu – li s-au acordat privilegii, permițându-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale și legi proprii. În Transilvania, în perioada aceea, mai trăiau armeni și în localitățile Frumoasă, Sibiu, Oradea, Bistrița, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe. De remarcat că, în orașele intens populate de armeni din Transilvania, pe lângă primar și sfatul bătrânilor, care erau aleși de localnici, armenii aveau tribunal propriu unde se judecă după legile primului cod civil armean, al lui Măkhitar Goș (sec. al XIII-lea). Împăratul Franz Joseph (1848-1916) îi aprecia pe armeni ca fiind „foarte importanți prin comerțul pe care-l desfășoară”.
Ioan Vodă Armeanul (supranumit Cel Cumplit), domnul Moldovei (1572-1574)
În Țara Românească, armenii s-au așezat ceva mai târziu. Printr-un hrisov al Domnitorului Mihai Racoviţa, din data de 15 februarie 1742, armenilor din București li se îngăduia să-și clădească o biserică pe strada Săpunarilor. La 1820, Alexandru Șuțu-Vodă le permite armenilor, printr-o Carte de reorganizare a breslei, să-și aleagă patru epitropi, aceștia, la rândul lor, alegând un staroste. Epitropii și starostele vegheau asupra disciplinei de breaslă și făceau dreptate, în caz de conflict, între armeni.
Una dintre cele mai implicate și active comunităţi
În toate provinciile românești au ființat Companii armenești, instituții civile de reglementare a problemelor comercianților și meseriașilor armeni, precum și a relațiilor dintre coloniile armenești și administrația românească. În centrele importante unde s-au așezat, armenii au construit biserici. Menționăm doar câteva dintre lăcașurile ridicate, care dăinuie și astăzi: Mănăstirile Hagigadar („Împlinirea dorințelor”, 1512) și Zamca (1606) din Suceava; Bisericile Sf. Maria (1350), Sf. Treime (1795) și Buna Vestire (1884) din Botoșani, Sf. Maria (1395) din Iași, Sf. Simion (1513) și Sf. Cruce (1521) din Suceava, Sf. Maria (1609) din Roman, Sf. Maria (1825) din Târgu Ocna, Sf. Gheorghe (1733) și Sf. Maria (1780) din Focșani, Sf. Maria (1858) din Galați, Sf. Maria (1872) din Brăila, Sf. Grigore Luminătorul (1885) din Tulcea, Sf. Maria (1880) din Constanța, Sf. Ioan Botezătorul (1852) din Pitești.
Un loc aparte îl ocupă Catedrala Armeană Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din București, inaugurată în 1915 pe locul alteia, construită în sec. al XVII-lea. În Transilvania, lăcașurile de cult sunt catolice: Biserica Sf. Solomon (1724) și Catedrala Sf. Treime (1776) din Gherla, Catedrala Sf. Elisabeta (1850) din Dumbrăveni, bisericile Sf. Maria (1733) din Gheorgheni și Sf. Treime (1785) din Frumoasă. Pe parcursul secolelor, în mai multe orașe armenii au construit multe biserici care au fost ori distruse, ori date românilor sau altor națiuni din cauza scăderii numărului lor.
Păstrarea identității naţionale
În întreaga istorie a armenilor, unul dintre cele mai importante elemente de păstrare a identității naționale a fost limba. Primii emigranți armeni vorbeau limba armeană, pe baza căreia în Moldova s-a format un dialect în al cărui lexic au intrat cuvinte românești, polone și turco-tătare, iar în Transilvania, cuvinte maghiare. Aceste dialecte au dispărut la începutul sec. al XX-lea, limbă vorbită fiind aceea a zecilor de mii de emigranți, nou-veniți din Imperiul Otoman, după Genocidul din 1915. Păstrarea și transmiterea limbii s-a realizat prin școlile existente pe lângă mănăstiri sau biserici armenești.
Primul abecedar în limba armeană
Primul abecedar în limba armeană, Cheul cetirii literelor mesrobiene, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi, cărturar de origine armeană. Tot acolo a apărut și Dogma creștinească după credința Sfintei Biserici armenești. La București, din anul 1911, a fost editată colecția „Masis”, având ca temă literatura pentru copii, iar la Frumoasă, părintele-cărturar Măgărdici Bodurian a tipărit, printre altele, o Enciclopedie armeană (1938). Au fost realizate traduceri în limba armeană după opera lui Mihai Eminescu, în special de către istoricul și orientalistul H.Dj. Siruni, inclusiv capodopera eminesceană Luceafărul.
Apariția primului ziar
Foarte activă a fost presa armeană. În ultimii 100 de ani, au apărut peste 30 de ziare și periodice care au avut un rol important în viața comunității. Primul ziar armenesc din spațiul românesc a fost săptămânalul Aror („Plugul”), apărut la Galați în 1892, dar care a avut o existență efemeră. Cea dintâi publicație realizată de armeni, în limba maghiară, cu titlul Armenia, a apărut la Gherla între anii 1887-1907, sub îndrumarea istoricului Kristoff Szongott, autor al unei monumentale monografii a orașului Gherla (Armenopolis). Au urmat o serie de publicații în limba armeană și română până la revistele de astăzi, Ararat (înființată în 1924 de gazetarul Vartan Mestugean) și Nor Ghiank (din 1950), editate de Uniunea Armenilor din România.
Personalitățile armenești din România au fost numeroase și s-au remarcat în diverse domenii
Uniunea Armenilor din România s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiați în România după Genocidul din 1915. Cel dintâi președinte al Uniunii a fost Grigore Trancu-Iași. Lui i-a urmat Armenag Manissalian, care și-a dedicat o mare parte a activității ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiați, pentru ca aceștia să obțină cetățenia română. UAR a avut un rol deosebit de important în perioada interbelică în deschiderea și sprijinirea Consulatului primei Republici Armene la București (1920). De asemenea, UAR a sprijinit financiar activitatea școlilor armene și a acordat o constantă susținere Bisericii Apostolice Armene.
O inițiativă de o amplă rezonanță a fost aducerea în țară a câtorva sute de orfani, supraviețuitori ai Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman (1915-1923), pentru care a fost înființat un orfelinat în localitatea Strungă (jud. Iași). Odată cu ocuparea României de trupele sovietice, UAR și-a suspendat activitatea. Singura instituție recunoscută oficial de statul român a rămas Biserica Armeană reprezentată de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, iar comunitatea armeană în perioada comunistă și-a desfășurat activitatea în jurul bisericii. IPSS Arhiepiscop Dirair Mardichian a fost întâistătătorul Bisericii Armene din România și Bulgaria între anii 1960-2010.