Ucrainenii, uite nu-s!

Din ce în ce mai frecvent și deloc întâmplător, cetățenii României se întreabă dacă suntem mai mulți sau mai puțini noi, cei care locuim în această țară. Ieri, alaltăieri, am aflat că în curând vom fi mai mulți. Printr-o lege în toată regula, toți cetățenii Statelor Unite, fără nicio discriminare, au posibilitatea acum să intre în România fără viză. Prin simplul lor statut de cetățeni americani. Dar suntem și mai mulți dacă stăm să ne gândim la ucrainenii pe care îi găzduim. Cât de mulți? Din păcate, suntem incapabili să răspundem la această întrebare. Este un secret bine păstrat.
Lipsa de transparență care caracterizează în ultimii ani atât instituția prezidențială, cât și instituția guvernamentală, se află la baza numeroaselor întrebări pe care ni le punem, dar și a unor mari neajunsuri cu care e confruntăm. Atâta timp cât Executivul de la București nu pune la dispoziție datele necesare, Institutul Național de Statistică este incapabil să e furnizeze date elementare, iar în absența acestora nimic nu poate fi planificat. Nici consumul, nici transporturile, nici capacitățile de cazare și nici măcar posibilitatea de a estima numărul de cazuri cu care se confruntă sistemul de sănătate. Și nici măcar turismul nu poate fi cât de cât planificat.

Întrucât se vorbește din ce în ce mai insistent, dar și contradictoriu despre numărul de cetățeni ucraineni găzduiți în România și despre condițiile asigurate de statul român și de Uniunea Europeană pentru ca acestora să le fie garantat un nivel minim de existență, am încercat din răsputeri, accesând datele oficiale disponibile, să aflu care este realitatea la zi. Câți dintre cei peste șase milioane de ucraineni care s-au refugiat cu mic cu mare din calea războiului au ajuns România și câți se află în alte state UE sau non-UE. În ceea ce privește situația lor în România, confuzia este totală. Iar secretul este bine păstrat. Ceea ce am reușit să descopăr, iar acum mă refer exclusiv la statisticile oficiale, este că cei mai mulți au utilizat România drept țară de tranzit. Și că în realitate numărul celor staționați aici nu ar depăși 200.000 de persoane. Nu am însă nicio certitudine că așa stau lucrurile, pentru că Guvernul nu ne spune nimic. Nu ni se spune câți bătrâni și câți copii din Ucraina sunt întreținuți într-o formă sau alta de statul român, în colaborare sau nu cu autoritățile de la nivelul Uniunii Europene. Nu există nicio cifră a ucrainenilor care, conform legilor adoptate la Kiev, au obligația să a se înrola în armată și de a lupta pentru apărarea țării lor, dar care umblă hai-hui prin România. Cercetând datele existente pe internet, aflu cu stupoare că statul român a rămas mult în urmă cu obligațiile pe care și le-a asumat vizând întreținerea familiilor de ucraineni. De pildă cazarea acestora trebuie decontată de către statul român, dar informațiile disponibile pe internet ne arată că aceste deconturi fie se fac cu foarte mare întârziere, fie nu se fac deloc.

Și cam asta e tot. Încercând să-mi asum o analiză pe un subiect în definitiv de mare interes public, constat cu stupoare că sunt lipsit de informațiile elementare necesare. Informații pe care autoritățile n-au absolut niciun motiv cât de cât rezonabil să le ascundă. În același timp, circulă cu o intensitate din ce în ce mai mare informații scandaloase care vin din marile orașe ale României și în special din zonele turistice. Conform acestora, există un număr neidentificat, dar foarte mare de ucraineni care se comportă și trăiesc ca niște turiști de lux. Sunt identificați în cele mai scumpe locații, în hoteluri de patru și cinci stele, circulă cu bolizi de lux, comit accidente pentru care nu prea răspund penal și generează în jurul lor reacții de revoltă ale românilor, care se zbat în nevoi. Nici această realitate nu poate fi controlată în vreun fel de opinia publică prin intermediul informațiilor valide de presă. Și tare mi-e teamă că, la acest capitol, haosul s-a generalizat și că nici măcar Guvernul, pe care eu îl acuz de secretomanie, nu mai știe în vreun fel care este realitatea.